Monahismul a fost de la apariția sa un apărător și păstrător al Sfintei
Tradiții de cugetare și viețuire ascetică creștină, urmând chemării lui Hristos
la desăvârșire: „Dacă voieşti să fii desăvârşit,
du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea,
vino şi urmează-Mi” (Matei 19, 21). Retrăgându-se în pustie pentru adâncirea vieții lor în unirea cu
Dumnezeu prin rugăciune și nevoințe, monahii au practicat rugăciunea isihastă a
inimii, prin pomenirea deasă a numelui lui Iisus.
Nu trebuie să uităm, însă, de chemarea lui Iisus la desăvârșire,
adresată tuturor: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi,
precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei, 5, 48). De asemenea, Sfântul Apostol Pavel îndeamnă
pe primii creștini, trăitori în lume: „Rugați-vă neîncetat!” (I Tesaloniceni 5,
17).
Ocupația, grijile, activitățile și îndatoririle zilnice fac, însă, să pară
irealizabilă împlinirea unei rugăciuni îndelungate, săvârșite în singurătate, pentru omul din lume. Cu
toate acestea, există un mod al rugăciunii cu toată ființa adunată într-un gest
iconic de dăruire și smerenie, care pe unii oameni din lume i-a ridicat la
măsura desăvârșirii. Tradiția isihastă carpatină a numit-o rugăciune
iconică, a stării față către față cu Dumnezeu, în închinare, cu conștiința
filială a prezenței iubitoare dumnezeiești.
Există un exemplu în viețile sfinților, ce arată rugăciunea iconică
adaptată omului din lume, care poate deveni, prin dragoste, puritate, dăruire
și smerenie, model duhovnicesc chiar și pentru un monah sfânt. Rugându-se lui
Dumnezeu, Sfântul Antonie cel Mare a fost trimis prin descoperire la un curelar
din Alexandria. Acesta era căsătorit, cu copii plecați la casele lor, trăind în
nădejdea mântuirii, în curăție și viață duhovnicească împreună cu soția sa.
Ceea ce câștiga din munca sa împărțea în trei părţi.
O parte o dădea săracilor, o parte bisericii şi restul pentru nevoile lor
zilnice.
Mirat,
sfântul Antonie l-a întrebat ce altă lucrare mai are. Curelarul a răspuns că nu
face nimic altceva, decât că iese în fiecare seară pe veranda casei, privește
spre oraş şi își spune că toți vor afla mântuirea, afară de sine.
Atunci a înțeles Sfântul Antonie că, prin smerenia sa, cizmarul fusese ridicat
deasupra nevoințelor sale pustnicești, dobândind acea rugăciune cu toată ființa,
concentrată în fiecare gest, ce așază pe om înaintea lui Dumnezeu, față către
față...
Florin
Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu