Când deprinderile pătimașe intrate în fire prin înstrăinarea de dragostea lui Dumnezeu ni se fac o a doua fire, ca o cămașă de forță rezistentă la înnoire, ne presează din adânc un nelămurit simțământ de ratare existențială, de plafonare drastică a libertății odată cu neputința de a iubi. Chipul nostru acoperit sub crusta păcatelor se cere după Arhechipul dumnezeiesc ce i-a dat ființă.
Răspunsul omului la acest strigăt al
conștiinței, ce cheamă la schimbare, poate fi îndoit. Omul poate rezista
acestui apel, și atunci, în mod treptat, se instaurează în el o schismă între
voință și conștiință, sau între minte și duh, ce duce în mod treptat la paralizarea
puterilor sufletului (akedia), asemănătoare unei morți a lui, încă din
viață.
Sau poate da curs acestei chemări, conștientizând
starea în care se află și chemând pe Dumnezeu în ajutor, să-l izbăvească de această
cădere în lanțurile răului existențial, pe care a ajuns să-l guste și fără să-l
voiască. “Căci
nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc” (Romani 7, 19).
Despre aceste două moduri de
întristare ne vorbește Sfântul Apostol Pavel, când arată că “înstristarea după Dumnezeu aduce
pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce
moarte” (II Cor. 7, 10)..
Cugetul lumesc sau pătimaș induce o profundă nefericire, pentru că
obiectul dorinței sale e iluzoriu, îi scapă continuu printre degete și alergarea
după el îi consumă puterile sufletului, moartea iminentă fiind asemenea capătului
unei străzi înfundate, ce-i spulberă pretențiile deșarte de a fi asemenea unui
dumnezeu fără de Dumnezeu.
De aceea nefericita
întristare e radiația de fond a oricărui păcat ce ne îndepărtează de plinătatea
iubirii lui Dumnezeu, golindu-ne pe dinăuntru. Reprimând strigătul iubirii
negate, această patimă este însoțită, ca un reflux, de regretul că iluzia auto-îndumnezeirii
făurită de omul căzut nu se poate realiza și, mai mult, de o continuă suferință, de
care acesta nu se poate elibera prin propriile puteri.
Remediul ei este fericita întristare, a conștientizării stării proprii unită cu dorul după Dumnezeu, ce ne întoarce cu fața spre El și ne face primitori ai harului dumnezeiesc. Așa, lucrând Hristos în noi cele spre mântuire, căpătăm putere și bucurie de a umbla întru înnoirea vieții (Romani 6, 4), în orizontul infinit al libertății deschis de iubirea Sfintei Treimi.
Florin Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu