Uneori se-ntâmplă că adânciți în gânduri și în urmărirea planurilor noastre acumulăm tensiuni care, în timp, se reflectă și la nivel psiho-fizic în încordări, dureri, tristeți, deznădejdi mocnite, și, în caz de nereușite și dezamăgiri repetate, până la pierderea apetitului pentru viață. Prezența unei absențe se instaurează în noi. Ce ingredient am omis, preocupați fiind de rezolvarea multelor noastre probleme și depășirea numeroaselor obstacole apărute pe cale?
Sfântul
Apostol Iacov ne vorbește despre o bucurie în miezul ispitei primite ca încercare
a credinței: „Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când
cădeţi în felurite ispite, știind că încercarea credinţei voastre
lucrează răbdarea; iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei desăvârşit, ca să
fiţi desăvârşiţi şi întregi, nelipsiţi fiind de nimic” (Iacov 1, 2-4). Am uitat să ne bucurăm de viața în sine, dincolo de
orice provocări ale ei. Părintele Ghelasie de la Frăsinei, vâzând pe un ucenic că
are tot timpul o mină gravă i-a dat canon să fie vesel. Lucrul acesta a
provocat în el o schimbare, o regăsire a gustului vieții.
Odihnind inima, dragostea
izvorăște bucuria mai presus de toate, arată Sfântul Apostol Pavel, când spune lui
Filimon: „am avut multă bucurie şi mângâiere, din dragostea ta, întrucât inimile
sfinţilor s-au odihnit prin tine, frate” (Filimon 7).
Același Apostol arată că
bucuria nu trebuie să lipsească rugăciunilor noastre: „totdeauna, în toate rugăciunile
mele, mă rog pentru voi toţi, cu bucurie” (Filipeni 1, 4), spune el, mulțumind lui Dumnezeu ori de
câte ori își amintește de cei pe care îi poartă în inima sa.
Prisosul bucuriei sporește,
de asemeni, în bogăția dărniciei, expresie a dispoziției milostive chiar în
vreme de încercare sau necaz (II Corinteni 8, 2). Mai mult, împărăția lui
Dumnezeu însăși este „dreptate şi pace şi bucurie în Duhul
Sfânt” (Romani 14, 17).
Pocăința (schimbarea sau
înnoirea minții), îndemna părintele Ghelasie, trebuie să fie „bucuroasă,
întoarsă cu fața spre viitor”. Căci, trezind simțirea înțelegătoare a inimii, conștiința
stării înaintea feței lui Dumnezeu revarsă în noi bucurie, mărturisește și
Sfântul Prooroc David: „Făcutu-mi-ai cunoscute căile vieţii; cu înfăţişarea Ta
mă vei umple de bucurie” (Faptele Apostolilor 2, 28).
Odată cu aceasta, conștiința propriei meniri naște bucuria în mulțumirea adusă „Tatălui celui ce ne-a învrednicit pe noi să luăm parte la moştenirea sfinţilor, întru lumină” (Coloseni 1, 12).
Fiecare, la măsura proprie, are nevoie de acel dram de bucurie care să-i însenineze viața, să-i topească angoasele, încrâncenările, nemulțumirile și frustrările, făcându-l să vadă toate dezamăgirile drept ceea ce sunt: amăgiri ce-l împiedică de la împărtășirea mai adevărată cu darul lui Dumnezeu care este viața.
Florin
Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu