Logica reacțiunii sau logica autonomă caută justificări ale acțiunilor sale într-o imanență guvernată de înlănțuirea cauzei și efectului. Închisă în acest lanț logic, îndreptățirea actului se sprijină inevitabil pe argumente gen: “fac asta pentru că...” Stările sufletești sunt dirijate de scheme cauzale, frizând determinismul. De aici impresia de înghețare a gândirii în formule, de neputință a accederii ei la libertatea creatoare a sufletului.
Părem închiși într-un destin tragic, în care reacționăm la cele ce se-ntâmplă, fără a trăi bucuria actului liber, creator, acauzal, metanoetic, ce ne poate preschimba viața și gândirea într-o sărbătoare a ființei. Ne zbatem pe uscat, în afara logicii iubirii, care nu răspunde cu rău la rău și, mai mult, are puterea Duhului ce transformă răul în bine.
Rațiunile iubirii sau ale sufletului mișcat de dragoste depășesc cadrul unei previzibilități dictate de logica reacțiunii la stimuli, căpătând o forță creatoare de destin, inspirată de harul dumnezeiesc necreat și de însuși chipul iconic al ființei.
Singura care are acces la taina chipului divin, iubirea e, asemenea lui Hristos, ființa virtuților. Logica ei se face părtașă modului perihoretic al vieții dumnezeiești, mișcării totalității guvernate de iconomia Sfintei Treimi.
Neplafonată de schemele unei logici a talionului, iubirea poate realiza o breșă în îndreptățirea de sine ce ne face refractari lucrării lui Dumnezeu în noi. Dragostea are forța epectazei, a înaintării infinite în taină, copleșind prin deschiderea către cele sfinte formalismul rigid și arsenalul de reacții de apărare sau aversive.
Să ne deprindem, așadar, a renunța la îndreptățirea faptelor noastre rele și la justificarea celor bune, cufundând/botezând și adâncind rațiunile în necondiționatul cel după chip al iubirii. Să nu uităm să ne împărtășim mai întâi din pomul vieții/iubirii și abia apoi din pomul cunoștinței/rațiunilor, pentru a nu risca să ne trezim în afara dragostei care “nu cade niciodată” (I Corinteni 13, 8). Aceasta pentru că în afara iubirii logica omenească poate ascunde rațiuni contrare, căzute din dragoste. Doar logica inimii, în care iubirea devine mod de viață, cuprinzător al ființei și lumii, ne poate călăuzi de la risipitorul “Facă-se voia mea” la filialul “Facă-se voia Ta!” (Matei 6, 10; 26, 42).
Florin Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu