Crucea era văzută în antichitate ca un blestem. În creștinism, sfințită
prin învierea lui Hristos, devine icoană a învierii. Prin cele două brațe ale
sale ea închipuie legătura dragostei. Verticala leagă Dumnezeu și creația, iar
orizontala, umanitatea și, în general, făpturile create, îngeri, natură și
oameni, întreolaltă.
Fiind un simbol al totalității, crucea are și semnificația unei
îmbrățișări ființiale a alerității. Crucea învierii nu mai este o imagine
mohorâtă, ci una pătrunsă de lumină, pace, bucurie, în care plenitudinea își
află locaș. La părintele Ghelasie, orizontala crucii zugrăvește iubirea Sfintei
Treimi, cea fără umbră de schimbare, iar verticala, pogorârea dumnezeiască sau
taina întrupării lui Dumnezeu în lume, și totodată urcușul duhovnicesc sau
taina întrupării creației în Dumnezeu.
Există la părintele Ghelasie și o formă a rugăciunii inimii în chipul
crucii, după model liturgic, în care inspirația coboară pe verticala crucii odată
cu cuvintele “Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu”, ca o primire a prezenței Lui
în sine de la Duhul Sfânt, iar expirația se săvârșește pe cuvintele „miluiește-ne
pe noi”, cu atenția trasând orizontala de la umărul drept la umărul stâng, ca o
adunare de sine și a lumii în locașul inimii, unde invocăm pe Duhul Sfânt
să lucreze prefacerea în mădulare ale Trupului lui Hristos cel înviat și să înalțe creația împreună cu El la Tatăl dumnezeiesc.
Florin Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu