Sfântul Grigorie de Nazianz (Teologul), „Cele 5 Cuvântări Teologice” (II)

Cea de-a doua cuvântare a sfântului Grigorie, „Despre teologie”, începe printr-o reamintire, pe scurt, a condiţiilor necesare vorbirii despre Dumnezeu: modul, timpul şi măsura cuvenite acestui act, precum şi calitatea receptorilor, „pe cât e cu putinţă curaţi”, având „linişte înlăuntru de învârtirile exterioare”, ca un „pământ înnoit pentru Dumnezeu”, spre a nu „semăna între spini” cuvântul. Lucrarea are, ni se spune, o dimensiune iconic-revelată, atâta vreme cât „ne pecetluim şi pecetluim (pe alţii) cu chipul de om prin Scriptură”, în fruntea cuvintelor stând Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, cu bunăvoinţa, ajutorul şi inspiraţia divină, prin minunata (paradoxala) luminare „cea una, distinctă în chip unitar, unită în chip distinct” (p. 21).
Urcuşul duhovnicesc este nelipsit de râvnă, pentru nădejde, şi de teamă, pentru slăbiciunea proprie. Apropierea de împărtăşirea tainelor, pe treptele purificării, contemplării şi unirii cu Dumnezeu, se face „după măsura curăţirii”. Se cade să se ţină departe de muntele vederii lui Dumnezeu cei ce au inima „rea, crudă, şi cu totul neprimitoare a contemplaţiei şi teologiei”. „Cuvintele adevărate sunt pietre tari” şi table înscrise pe amândouă feţele, pentru partea văzută şi ascunsă a Legii. Partea văzută se descoperă celor ce sunt la începutul curăţirii, prin „cuvintele simple ale evlaviei”, iar cea tainică, în norul cunoştinţei negrăite a lui Dumnezeu (pp. 22-23).
Sfântul Grigorie Teologul descrie propria experienţă a întâlnirii cu Dumnezeu după asemănarea celei trăite de proorocul Moise. O descrie ca pe un urcuş pe munte şi o străbatere a norului spre lăuntrul celor de taină, printr-o întoarcere şi adunare în sine, pe cât este cu putinţă, şi o privire dindărătul pietrei – ce semnifică pe Cuvântul Întrupat pentru noi – a „spatelui lui Dumnezeu”, altfel spus, a „însuşirilor de după El” sau slavei Sale ce „ajunge până la noi” (p. 23).
Cum „orice existenţă, chiar cea cerească” fie ea mai înaltă decât noi şi mai apropiată de Dumnezeu – sub anumite aspecte ale firii – „este mai departe de Dumnezeu şi de înţelegerea deplină decât este deasupra noastră” (p. 24), posibilitatea întâlnirii dintre Dumnezeu şi creaţie stă în taina Întrupării divine. Vederea slavei divine ni se revarsă prin Fiul lui Dumnezeu Întrupat, Singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi creaţia Sa. De aici se desprinde o trăsătură importantă a apofatismului creştin, anume rolul crucial al Întrupării dumnezeieşti în raportul dintre taină şi descoperire, în ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu. Dinamismul infinit al tainei întrupării dumnezeieşti şi al îndumnezeirii omului arată că atât taina, cât şi descoperirea dumnezeiască, sunt inepuizabile, adâncirea conştiinţei umane în ele fiind simultană (prin descoperire sporeşte conştiinţa tainei, înaintarea în taină potenţează, la rându-i, descoperirea).
Dacă pentru un filosof elin „a înţelege pe Dumnezeu este greu, iar a-L exprima este cu neputinţă”, pentru sfântul Grigorie ceea ce poate fi înţeles poate fi explicat, fie şi de o manieră obscură, dar a înţelege realitatea firii dumnezeieşti este mai presus de putinţa firii create (p. 24). Totodată, sfântul Grigorie desprinde şi un apofatism al creaţiei; nu deţinem, în condiţia actuală, „înţelegerea exactă” a ei, ci doar „umbrele” şi „raţiunea îngroşată” din făpturi. Cu atât mai presus de înţelegere este firea dumnezeiască, „din care sunt toate”, fiind mai presus de toate cele create, despre care, însă, cunoaşterea, nu spune că „nu este”, ci o arată a fi „ceea ce este”. Deosebind „convingerea că este ceva, de cunoştinţa a ceea ce este aceea”, apofatismul creştin, ni se spune, nu are nimic în comun cu o „învăţătură ateistă”, vicleană sau agnostică (p. 25).
Existenţa şi lucrarea creatoare şi providenţială a lui Dumnezeu sunt adeverite prin revelaţia naturală: „Că Dumnezeu este, şi că este cauza făcătoare şi susţinătoare a tuturor împreună, ne învaţă privirea şi legea (ordinea) naturii”. Înţelegerea trece de la frumuseţea şi armonia dinamică a lumii create la „Cel ce a făcut şi mişcă şi susţine cele făcute, chiar dacă nu e cuprins cu înţelegerea”. Însă, desigur, completează autorul, prin aceasta Dumnezeu nu e identificat cu ceea ce omul îşi închipuie sau descrie prin cuvinte (idem).
Sfântul Grigorie aduce o critică raţionalismului, arătând inadecvarea şi inaplicabilitatea lui la cunoaşterea lui Dumnezeu. Încrederea în puterile raţionale se arată deşartă atunci când acestea urmăresc înţelegerea dumnezeirii. Trecerea de la proprietăţile corpurilor compuse la dumnezeirea nemăsurată, infinită, indefinită, fără formă, de nepipăit şi nevăzută constituie, fără doar şi poate, un „abuz de limbaj”. Raţiunea analitică înaintează, pe calea descompunerii întregului în părţi, de la corp la compoziţie, de aici la luptă, dezbinări şi descompunere, ceva cu totul străin lui Dumnezeu şi firii dumnezeieşti (p. 26).
Atotprezenţa lui Dumnezeu, faptul că „umple toate” (Ier. 23, 24; Înţ. Sol. 9, 7) arată, de asemeni, absurditatea considerării Lui după criterii corporale. În ce priveşte închipuirea despre Dumnezeu ca imaterial, după asemănarea unui element natural sau a celor „mişcate şi purtate”, nu poate da seamă despre ce anume este, despre prezenţa sa în spaţiu, originea şi raţiunea mişcării şi ce îl mişcă, gândirea blocându-se într-un abstract regres la infinit; cum Dumnezeu este transcendent, „mai presus de îngeri” şi slujit de ei, nici analogia cu corpurile îngereşti nu aduce un plus de înţelegere, introducându-se, în fond, iarăşi, „o mulţime necugetată de corpuri şi un adânc de flecăreală”. „Dumnezeu nu este pentru noi un corp”, concluzionează în acest punct autorul (p. 27).


Florin Caragiu

(va apărea în revista "Sinapsa")

Vezi şi:

Sfântul Grigorie de Nazianz (Teologul), „Cele 5 Cuvântări Teologice” (I)
Sfântul Grigorie de Nyssa: „Despre rânduiala cea după Dumnezeu (a vieţii) şi despre nevoinţa cea adevărată” (1)
Sfântul Grigorie de Nyssa: „Despre rânduiala cea după Dumnezeu (a vieţii) şi despre nevoinţa cea adevărată” (2)
Sfântul Grigorie de Nyssa: „Despre rânduiala cea după Dumnezeu (a vieţii) şi despre nevoinţa cea adevărată” (3)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (I)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (II)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (III)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (IV)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (V)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (VI)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (I).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (II)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (III)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (IV)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (V)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (VI)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Suflet şi Înviere" (I).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Suflet şi Înviere" (II).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Marele Cuvânt Catehetic" (I)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Marele Cuvânt Catehetic" (II).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Împotriva lui Eunomie";
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Fericiri";
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Feciorie".

Sfântul Grigorie de Nazianz (Teologul), „Cele 5 Cuvântări Teologice” (I)

Volumul „Cele 5 Cuvântări Teologice” (Anastasia, 1993, trad., introd. şi note de prof. dr. acad. Dumitru Stăniloae) cuprinde cuvântări rostite de sfântul Grigorie de Nazianz, supranumit Teologul, între lunile iulie şi noiembrie ale anului 380, în capela Anastasia din Constantinopol.
Ele constituie şi un răspuns la învăţăturile heterodoxe ale lui Eunomie, pe care le combate alături de Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Grigorie de Nyssa. Întâia cuvântare teologică este, de altfel, intitulată "Vorbire începătoare despre eunomieni".
Dintru început, autorul îşi mărturiseşte deschis confruntarea cu cei „dibaci în cuvinte”, preocupaţi de „prisosinţa pretenţioasă de cuvinte”, cea lipsită de faptele credinţei şi depărtată de „calea evlaviei”, altfel spus de „vorbirile deşarte şi lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei mincinoase” (I Tim. 6, 20), precum şi de nefolositoarele „certuri de cuvinte” (p. 11). Răspunsul sfântului Grigorie aduce în cuvenita lumină însăşi taina dumnezeiască, ce riscă să fie ocultată de tot felul de discursuri care iau forma unor prestidigitaţii de cuvinte, lipsite de trăirea înţelegătoare a celor „mişcaţi în măruntaie de Tatăl” şi „cu simţirile sfâşiate”; celor ce „spionează” taina fără a primi Duhul ei, sfântul Grigorie le reproşează vorbirea „fără ştiinţă şi cu mândrie” (p. 12).
În continuare, sunt stabilite anumite exigenţe în vederea unei relaţii vii între adresanţi, destinatari, cadrul şi mijloacele concrete ale desfăşurării comunicării. Filosofarea despre Dumnezeu, după autorul capadocian, cere discernământul duhovnicesc cu privire la timpul, spaţiul, persoanele cărora se adresează, funcţie de gradul lor de atenţie şi receptivitate, şi „măsura” potrivită a discursului în care cuvântul se „întrupează”, în vederea rodirii, într-un „anume” context personalizat. Cuvântarea despre Dumnezeu necesită angajarea vorbitorului în lucrarea de curăţire în suflet şi trup, precum şi în deprinderea contemplării, spre a nu-şi lăsa mintea „întipărită de chipuri urâte, ca de nişte litere strâmbe”; ea se adresează celor „pentru care lucrul acesta este serios şi care nu flecăresc cu plăcere ca despre altceva”, în felul unei grăiri, lipsite de finalitate duhovnicească, despre cele lumeşti. Filosofarea creştină, întemeiată pe experienţa duhovnicească, are în vedere „cele ce ne sunt apropiate” şi măsura „în care ascultătorul este deprins să înţeleagă şi are puterea spre aceasta”, altfel spus, măsura potrivită spre asimilarea ei de către receptori (p. 13).
Înfrânarea cerută de aceste condiţii preliminare ale vorbirii despre Dumnezeu nu presupune un fel de aruncare în uitare sau în umbră a lui Dumnezeu; dimpotrivă, ni se spune, să „pomenim pe Dumnezeu mai des decât respirăm”. Regăsim, aici, o mărturie a faptului că trăirea ce avea să fie numită „isihastă” constituie chintesenţa vieţii creştine. Prin pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu, „amintirea întipărită de curăţie”, cugetarea duhovnicească, postirea şi liturghisirea tainei dumnezeieşti, cuvântul primeşte substanţă, „harul rodirii” la vremea şi măsura potrivită. Fără ele, va lipsi discernământul cu privire la modul cuvenit al lucrării, ştiind că „binele nu e bine când nu se face bine” (p. 14).
Sfântul Grigorie Teologul ne spune „să filosofăm înăuntrul graniţelor noastre”, să respectăm hotarele puse de revelaţia dumnezeiască, respectând şi trăind identitatea adevărului ce ni s-a descoperit de Sus, fără amestecuri hibride sau plecarea auzului la cei ce speculează greşelile sau păcatele unor creştini, cu intenţia ca „scânteia relelor din noi să se prefacă în flacără” (pp. 14-15).
Iconomia cuvântului fereşte de „urechi întinate cele ce nu trebuie să se spună” şi, de asemeni, nu răstoarnă valorile, lipsind de raportare critică aprecierile la adresa celor care, slujind „celor drăceşti, miturilor şi lucrurilor ruşinoase”, nu deţin înţelegerea duhovnicească. Grija faţă de cuvânt trebuie să transpară într-un mod de relaţionare neatins de „duşmănie”, atent „a grăi cele tainice în chip tainic şi cele sfinte în chip sfânt”, şi a vesti pe Dumnezeu, deopotrivă, prin „cuviinţa în port, prin felul de a trăi, prin cuvânt şi în tăcere” (p. 15).
Cei ce se dedică satisfacerii patimilor sunt înclinaţi să primească cele despre Dumnezeu într-un înţeles deformat, fie material, fie ruşinos, fie prostesc, dintre cele care le sunt obişnuite”. Preluând învăţătura creştină despre Dumnezeu, ei ajung să filosofeze prin ea cele păgâne, tinzând, prin născociri, s-o facă „susţinătoare a zeilor şi patimilor lor” (pp. 15-16). De aceea, sfântul Grigorie mustră râvna nesăbuită a celor „ce se bat pentru Cuvântul mai mult decât îi place Cuvântului”, căci lucrarea creştină nu trebuie să fie lipsită de măsurile discernământului, spre a nu hrăni, prin „boala vorbirii”, tocmai deviaţiile şi războiul, şi a nu pătimi „cele proprii nebunilor”, care îşi fac rău lor înşişi şi celor apropiaţi (p. 16).
Deprinderea discernământului identifică cele ce sunt proprii Cuvântului, distingându-le de cele ce sunt străine Lui. Ea este întemeiată pe experienţa duhovnicească, câştigată nu prin râvna fără frâu a vorbirii, ci prin practica vieţii creştine, prin ospitalitate, iubire frăţească, iubire conjugală, feciorie, grijă de săraci, psalmodiere, priveghere de toată noaptea, lacrimi, post şi rugăciune, cugetare la moarte, supunând prin toate aceste lucrări corpul duhului (p. 16); râul cuvintelor, spre a nu dăuna, prin revărsarea lui, adevărului, trebuie să izvorască dintr-o inimă limpede, despătimită. Potolirea mâniei şi tristeţii, încetarea înălţării cu gândul şi a plăcerii lipsite de cuminţenie, oprirea râsului desfrânat şi a privirii necuvenite, renunţarea la cuvântul fără măsură şi la cugetarea prostească ne ajută să devenim liberi de patimi. Prin toate puterile pe care diavolul le ia „de la noi împotriva noastră”, deviindu-le de la lucrarea lor firească, „facem să intre în noi moartea prin (...) simţuri” (pp. 16-17). Şi nu numai în noi, ci şi în ceilalţi, pentru că lucrarea omului stăpânit de patimi, manifestând „îndrăzneala lipsei de evlavie”, dă şi „patimilor altora libertate”, stârnind împotrivirea faţă de Dumnezeu „cu mai multă îndrăzneală sau impietate” (p. 17).
„Sunt multe locaşuri la Dumnezeu”, spune sfântul Grigorie Teologul, a căror locuire constituie „odihna şi slava rânduită celor fericiţi”. Atingerea lor se realizează, „după măsura credinţei”, prin „diferite vieţuiri şi alegeri”, numite şi „căi”, ce trebuie străbătute, de este cu putinţă, toate, dar „ar fi lucru mare să se străbată şi una în chip deosebit”. În fapt, calea este „una, pentru virtute (...) chiar dacă se împarte în mai multe” şi „strâmtă, pentru sudoare şi pentru că nu poate fi umblată de mulţi, având în vedere mulţimea celor ce fac contrariul şi umblă pe căile răului” (pp. 17-18). Darurile duhovniceşti, după Apostolul Pavel, sunt împărţite. Nu este al tuturor a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, a fi apostol sau prooroc (I Cor. 12, 29). E păgubos ca, socotind „săracă” explicarea duhovnicească, să foloseşti vorbirea despre Dumnezeu ca pe un „obiect de flecăreală şi de închipuire exagerată” (p. 18).
Cuvintele celor nedespătimiţi trebuie întoarse, în primul rând, spre boala proprie, spre a aduce folos. Sfântul Grigorie îi mustră pe cei precum Eunomie, care îşi arogă autoritatea de a-i face pe alţii sfinţi şi de a-i investi ca teologi, ridicând pe scaune „necunoscători ai Scripturii”, arătând că preocuparea sa de cele înalte şi mai presus de cele înalte nu se întemeiază pe experierea tainelor dumnezeieşti, avută de sfinţi ca Ilie, Moise sau Pavel, care s-au bucurat de intimitatea „vederii lui Dumnezeu”. Dimpotrivă, Eunomie s-a ridicat împotriva credinţei, insistând pe o „laudă a dialecticienilor”, pe „pornirile uşuratice şi nebuneşti”, linguşiri şi necuminţenie (ibid.).
În finalul primei Cuvântări teologice, sfântul Grigorie de Nazianz trece în revistă rătăcirile filosofiilor eline, pe care o înţelegere creştină se cuvine să le dea la o parte: tăcerea lui Pitagora şi grăunţele orfice (ultimele îi reprezintă pe părinţi; autorul nu se referă la tăcerea în sine, ci la tăcerea ca meditaţie la numeri şi o schemă a felurilor lumii şi a timpului; ambele concepţii de mai sus sunt bazate pe o înţelegere panteistă a existenţei, remarcă părintele Stăniloae), ideile lui Platon (cu materia existentă din eternitate şi întruparea motivată de plictiseala sufletelor) şi teoriile reîncarnării, ateismul lui Epicur, reductiv şi hedonist, providenţa „meschină şi meşteşugită” a lui Aristotel, dezvoltată în cadrul unei concepţii ce susţine o lume existentă din eternitate şi suflete muritoare, „încruntarea mândră” a stoicilor, sprijinită pe o răbdare desprinsă de temeiul ei duhovnicesc, „lăcomia şi hoinăreala cinicilor”. De asemeni, o filosofare creştină nu are de-a face cu „golul şi plinul” speculaţiilor născocite cu privire la „zei sau jertfe, idoli, demoni binefăcători, magie, evocarea zeilor şi a sufletelor, puterea aştrilor” (p. 19).
Sfântul Grigorie îndeamnă pe ascultători a-şi orienta filosofarea nu atât spre cele ce ţin de la calea înaltă a teologiei, a adevărului despre Dumnezeu descoperit sfinţilor prin experierea vederii Lui, cât spre cele ce ţin de iconomie (întreprindere care nu e atât de riscantă, în caz de eşec, şi nici nefolositoare, în caz de reuşită, ni se spune). Cu alte cuvinte, a cerceta subiecte precum lumea şi lumile, materia, sufletul, firile raţionale ale celor bune şi rele, învierea, judecata, răsplata, patimile lui Hristos. Căci, în condiţia actuală a lumii, încheie sfântul Grigorie această Cuvântare, „ne întâlnim cu Dumnezeu în parte”, însă „puţin mai târziu mai desăvârşit în Hristos Iisus, Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine slava în veci. Amin” (ibid.).

Florin Caragiu

(va apărea în revista "Sinapsa")

Vezi şi:

Sfântul Grigorie de Nyssa: „Despre rânduiala cea după Dumnezeu (a vieţii) şi despre nevoinţa cea adevărată” (1)
Sfântul Grigorie de Nyssa: „Despre rânduiala cea după Dumnezeu (a vieţii) şi despre nevoinţa cea adevărată” (2)
Sfântul Grigorie de Nyssa: „Despre rânduiala cea după Dumnezeu (a vieţii) şi despre nevoinţa cea adevărată” (3)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (I)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (II)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (III)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (IV)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (V)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (VI)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (I).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (II)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (III)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (IV)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (V)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (VI)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Suflet şi Înviere" (I).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Suflet şi Înviere" (II).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Marele Cuvânt Catehetic" (I)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Marele Cuvânt Catehetic" (II).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Împotriva lui Eunomie";
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Fericiri";
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Feciorie".