Sfântul Grigorie de Nyssa: „Despre rânduiala cea după Dumnezeu (a vieţii) şi despre nevoinţa cea adevărată” (2)

Cel purificat prin îndreptările Domnului – în faptele exterioare ale trupului şi mişcările interioare ale inimii (Ps. 23, 3) – scapă de ruşinea prihanei şi e dezbrăcat de necinstea răutăţii, suind în „muntele” vederii lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, adaugă sfântul Grigorie, este vorba despre „cel ce nici cu gândul, nici cu cunoştinţa, nici cu faptele nu şi-a întinat până la sfârşit sufletul, stăruind în patimi, şi cel ce prin fapte şi prin înţelesuri bune şi prin duhul stăpânitor şi-a zidit din nou inima stricată de răutate” (p. 461).
Cei ce vieţuiesc în feciorie sunt îndemnaţi „să se ţină cât mai departe de tot păcatul, atât de cel arătat cât şi de cel ascuns”, spre a se apropia netulburaţi de ţinta însoţirii sufletului cu Hristos, iar cei căsătoriţi să lucreze după asemănarea chipului cununiei – al unirii între Hristos şi Biserică –, făcându-se, după putere, „asemenea frumuseţii lui Hristos prin virtute”. Nu putem răspândi lumină celor din jur fără a fi luminaţi de lumina dumnezeiască, iar alergarea către Hristos e cu putinţă numai prin alungarea păcatului, „atât cel care se săvârşeşte la arătare prin fapte” („furtul şi răpirea, preacurvia şi lăcomia, curvia şi boala limbii şi tot neamul văzut al păcatelor”), cât şi „cel care, zăcând în chip ascuns în suflete şi mişcându-se fără să fie văzut de cei dinafară, roade pe om în chip amarnic cu dinţii cei mai ascuţiţi” („pizma, necredinţa, relele năravuri, viclenia, pofta celor necuvenite, ura, trufia, slava deşartă şi toată ciurda ascunsă a răutăţii”) (Idem).
„Mişcarea păcatului în suflet” e numită, deja, de Dumnezeu „lucrare”: „În inimă lucraţi nelegiuiri pe pământ” (Ps. 57, 2). Nu sunt bineplăcuţi Lui „cei ce caută să placă oamenilor”, sau cei ce, cu făţărnicie şi viclenie, „grăiesc pace cu vecinii lor, dar în inimile lor cele rele” (Ps. 27, 3), cerându-ni-se „să nu căutăm nici faima de la oameni şi să nu ne ruşinăm nici de necinstirile care vin de la ei” (p. 462).
Sfântul Grigorie accentuează importanţa arătării vieţii în ascuns înaintea Celui ce poate să dăruiască „slava cea nemuritoare”. A nu vâna slava de la oameni, a fugi de laudele lor şi a nu arăta faptele proprii în faţa acestora este semnul smereniei, a cărei lumină, chiar şi atunci când luminează înaintea oamenilor, deţine acea transparenţă care îi face pe oameni să vadă în faptele ei desluşit darul lui Dumnezeu şi să laude pe Tatăl ceresc (Mt. 5, 16) (Idem).
Cei ce caută spre laudele oamenilor şi nu caută slava de la Unul Dumnezeu nu pot ţine aprinsă flacăra credinţei (I In. 5, 44). Ura faţă de fratele este asimilată uciderii în Epistola Întâia a Apostolului Ioan (I In 3, 15), care ne arată, astfel, legătura nemijlocită între „relele ascunse înăuntru şi cele arătate şi văzute, punându-le la un loc şi numărându-le împreună” (p. 463).
În fapt, mintea celor ce nu încearcă să-L aibă „pe Dumnezeu întru cunoştinţă” îşi pierde strălucirea, slăbeşte şi rămâne fără apărare, pradă uşoară ispitelor şi tuturor lucrurilor necuvenite, ajungând, surdă la glasul conştiinţei, să le susţină pe faţă: „Şi precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine. Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele; bârfitori, grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, nesupuşi părinţilor, neînţelepţi, călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă. Aceştia, deşi au cunoscut dreapta orânduire a lui Dumnezeu, că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac” (Rom. 1, 28-32) (pp. 463-464).
Scriptura arată, însă, că în perspectiva dumnezeiască are loc o răsturnare a aparenţelor din această lume: „Căci oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Lc. 14, 11). Patimile ascunse în suflet devin ca o „cămaşă de forţă” sau ca o a doua natură, cu neputinţă „să fie smulse şi desfiinţate numai prin sârguinţa şi virtutea omenească, de nu va primi cineva ca ajutor, prin rugăciune, puterea Duhului, ca să biruiască asupra răutăţii ce-l stăpâneşte înăuntru” (p. 464).
Fiind suflet şi trup, omul are nevoie să-şi supravegheze trupul „ca pe o biserică a lui Dumnezeu” (I Cor. 3, 17), şi să-l păzească ca pe un organ al dragostei şi slujirii sufleteşti de stricăciunea venită prin patimi; de asemeni, să-şi păzească, „cu toată străjuirea”, sufletul, de pornirile abisale ale răului ce strică „gândul vieţuirii binecredincioase”. Aceste odrăsliri ale răului pot ajunge „să robească sufletul, umplându-l de patimile ce-l atrag pe ascuns” (pp. 464-465).
Paza inimii este vitală, pentru că din ea sunt „ieşirile vieţii”. Simplitatea şi statornicia sunt, la rândul lor, esenţiale, pentru cultivarea virtuţii. Când Scriptura spune să nu înjugi şi să nu împreunezi animale de neam străin la un loc (Deut. 22, 10, Deut. 11, 9), sau să nu semeni două feluri de seminţe în aceeaşi arie (Lev. 19, 19), ea arată, ca în ghicitură, că „nu trebuie să sădeşti în acelaşi suflet împreună patima şi virtutea, nici să-ţi împarţi viaţa între cele potrivnice, ca să cultivi în acelaşi suflet mărăcini şi grâu, nici mireasa lui Hristos să nu preacurvească cu vrăjmaşii lui Hristos, şi pe de o parte să zămislească lumina, pe de alta, să nască întunericul”; o asemenea viaţă scindată nu poate, în fapt, să dea rodurile cuvenite lui Dumnezeu (p. 465).
Celui ce nu amestecă cu noroi „apele cele bune ale vieţii”, care cunoaşte „numai rodurile lui Dumnezeu” şi cu ele se osteneşte, „cu străduinţă, toată viaţa”, chiar dacă între aceste roduri ale virtuţii se iveşte vreun gând străin, harul Duhului îi vine repede în ajutor şi „smulge cu puterea Lui acea rădăcină vicleană şi făţarnică” a gândurilor înainte de a odrăsli, căci „nu poate cădea din nădejde, nici nu poate fi trecut cu vederea şi lăsat neizbăvit cel ce stăruie pururea lângă Dumnezeu” (p. 466).
Sfântul Grigorie aminteşte pilda văduvei din Evanghelie ce a biruit prin stăruinţa ei nepăsarea judecătorului, fapt prin care ni se arată că rugăciunea cheamă cu atât mai mult izbăvirea din partea lui Dumnezeu Cel multmilostiv şi de oameni iubitor (Lc. 18, 6-8). Apostolul Pavel îndeamnă la înaintarea spre desăvârşirea în Hristos (Col. 1, 28-29), prin dăruirea Duhului Sfânt, a celor ce au primit „pecetea Duhului prin botez”. Credinţa şi dragostea către sfinţi a efesenilor îl mişcă pe Sfântul Pavel în rugăciune neîncetată şi cerere către Dumnezeu Tatăl de a le da „duhul înţelepciunii şi al descoperirii întru cunoştinţa Lui”, luminându-le ochii inimii întru „nădejdea chemării Lui”, având înainte „bogăţia slavei moştenirii Lui întru sfinţi” şi „mărimea puterii Lui între noi, cei care credem” (Ef. 1, 15, 19) (p. 466).
Împărtăşirea Duhului se săvârşeşte după chipul lucrării învierii lui Hristos din morţi (Ef. 1, 19-20). Prin Duhul Sfânt suntem întăriţi întru putere, arată sfântul Apostol Pavel, „întru omul cel dinlăuntru, ca să locuiască Hristos prin credinţă” în inimile noastre, ca prin înrădăcinarea şi întemeierea întru dragoste pe care El ne-o dăruieşte, să putem cunoaşte „împreună cu toţi sfinţii, care este lăţimea şi lungimea şi adâncimea şi înălţimea” şi să cunoaştem iubirea Lui, „care covârşeşte toată cunoştinţa”, ca să ne umplem „de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Ef. 3, 14-19) (pp. 466-467).
Dragostea este, după apostolul Pavel, calea mai înaltă, fără de care darurile (harismele) duhovniceşti, precum vorbirea în limbi, proorocia, cunoaşterea tainelor şi toată cunoştinţa, credinţa, lepădarea agonisirilor şi chiar jertfirea propriului trup nu folosesc la nimic (I Cor., 12, 31 – 13, 3). Fără dragostea care-l „sprijineşte şi întăreşte în starea virtuţii”, omul „se află încă în frica de cădere”; fără dragostea Duhului, numai prin harisme, „nu s-ar izbăvi prin curăţie de patimile ce-l tulbură înăuntru”: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată” (p. 467).
Astfel, îndeamnă sfântul Grigorie, chiar dacă ne vine bogăţie de daruri, să ne facem săraci cu cugetul, altfel spus, să nu ne punem încrederea în noi înşine ca şi cum am fi atins desăvârşirea, ci să aşteptăm dragostea în suflet, ca pe o „temelie a vistieriei harului”. Lupta cu patimile urmăreşte, mai presus de orice harisme, prefacerea duhovnicească a omului în făptură nouă, înnoirea sa în harul dragostei şi al păcii (isihiei) lui Hristos. Iar prin numirea de „făptură nouă”, explică sfântul Grigorie, se înţelege „locuirea Sfântului Duh în sufletul curat şi neprihănit şi eliberat de toată răutatea, viclenia şi ruşinea” (p. 468).
Semnul schimbării în suflet este ura faţă de păcătuire, schimbarea aluatului vechi, al întinării şi minciunii, cu „azimile curăţiei şi adevărului” (I Cor. 5, 7-8). Puterea omenească singură nu poate birui răutatea ispititorului şi săgeţile lui aprinse, care sunt patimile, decât cu armele cereşti: dreptatea, pacea, adevărul, credinţa (Ef. 6, 14-17). Prin rugăciune neîncetată şi priveghere stăruitoare ca „întreg duhul şi sufletul şi trupul” nostru să se păzească „fără prihană în ziua Domnului nostru Iisus Hristos” (I Tes. 5, 23), primim, potrivit binecuvântării apostolice, harul Domnului Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh (II Cor. 13, 13) (Idem).
„Ţinta vieţuirii binecredincioase” este „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, şi din tot sufletul şi din tot cugetul tău şi pe aproapele tău, ca pe tine însuţi” (Deut. 6, 5). Lepădând „îngâmfarea şi cugetarea semeaţă” despre izbânzile proprii, privim spre „cununa iubirii lui Hristos”, în călătoria spre aceasta ajungând, „ca merinde”, „crucea lui Hristos”. Lege şi cale devine iconomia Mântuitorului, ce ne atrage, prin harul Duhului, spre desăvârşire (p. 469).
Sfântul Grigorie subliniază importanţa faptului de a nu slăbi trezvia în nevoinţă, de a înainta fără a ne opri sau a ne uita „înapoi la vreo faptă însemnată pe care am fi săvârşit-o”, ci a ne întinde, cu dor nesăturat, spre infinitul dragostei lui Hristos care ne stă înainte (pp. 469-470).

Florin Caragiu

(va apărea în revista "Sinapsa")

Vezi şi:

Sfântul Grigorie de Nyssa: „Despre rânduiala cea după Dumnezeu (a vieţii) şi despre nevoinţa cea adevărată” (1)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (I)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (II)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (III)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (IV)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (V)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (VI)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (I).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (II)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (III)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (IV)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (V)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (VI)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Suflet şi Înviere" (I).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Suflet şi Înviere" (II).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Marele Cuvânt Catehetic" (I)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Marele Cuvânt Catehetic" (II).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Împotriva lui Eunomie";
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Fericiri";
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Feciorie".

Acatistul Sfinţilor Prunci ucişi de Irod

(Prăznuire la 29 Decembrie)

După obişnuitul început...

Condac 1

Ca cei ce pentru Hristos aţi fost junghiaţi ca nişte miei, Sfinţilor Prunci, cu podoaba nevinovăţiei aţi luminat lumea. Jertfa dumnezeiască închipuind, în grădina Raiului aţi înflorit. Pentru aceasta, cântăm cu îngereştile cete: Aliluia!

Icos 1

Nevăzutul potrivnic, nemairăbdând minunea întrupării lui Dumnezeu a stârnit răzbunătoarea mânie a împăratului Irod, însă cum nici un fir de păr nu se mişcă fără voia Celui de sus, Hristos s-a purtat pe braţele Fecioarei în Egipt, iar holdele jertfei voastre s-au strâns întru înmulţirea Bisericii biruitoare, pentru care toţi cei ce cinstesc patimile voastre strigă :
Bucuraţi-vă, că pentru Hristos aţi fost ucişi
Bucuraţi-vă, că de mâna cea nevăzută a Domnului, ca nişte prescuri aţi fost liturghisiţi
Bucuraţi-vă, că sângele vostru a spălat pământul întinat de păcate
Bucuraţi-vă, că numele Domnului v-a fost altar de jertfă
Bucuraţi-vă, că sunteţi ca un buchet de flori bine-mirositoare pus la icoana Întrupării
Bucuraţi-vă, că trupurile voastre s-au frânt ca o pâine de rai înaintea lui Dumnezeu
Bucuraţi-vă, că jertfa Pruncului dumnezeiesc o aţi închipuit
Bucuraţi-vă, că îngerii din ceruri v-au slujit
Bucuraţi-vă, bucuria plânselor mame
Bucuraţi-vă, nădejdea celor fără de nici o apărare
Bucuraţi-vă, ajutorul celor fără de scăpare
Bucuraţi-vă, bucuria şi ocrotirea pruncilor
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Prunci Martiri ucişi de Irod pentru Domnul Hristos!

Condac 2

Lacrimile mamelor nemângâiate s-au amestecat cu sângele vostru, stropind pământul inimilor cu puterea înfricoşată a jertfei. În sfinţenie aţi fost îmbrăcaţi, Pruncilor, zguduind porţile întunericului cu solia izbăvirii. Pentru aceasta, cântăm împreună cu voi: Aliluia!

Icos 2

Darul vieţii nestricăcioase l-aţi primit şi binecuvântarea lui Dumnezeu Tatăl, întru sfinţenie să liturghisiţi iubirea prin jertfă, slujind dumnezeieştii pronii întru mântuirea lumii. Pentru aceasta strigăm vouă :
Bucuraţi-vă, potolirea mâniei tiranilor
Bucuraţi-vă, rodirea rugăciunii mamelor
Bucuraţi-vă, încetarea urii şi răzbunării
Bucuraţi-vă, curcubee ale iertării şi împăcării
Bucuraţi-vă, acoperământ al celor prigoniţi
Bucuraţi-vă, luminare de ziuă a conştiinţei
Bucuraţi-vă, ca sânul Raiului v-a alăptat
Bucuraţi-vă, pregătitori ai înfricoşatei Jertfe
Bucuraţi-vă, îmbolditori ai curăţiei
Bucuraţi-vă, surpători ai invidiei
Bucuraţi-vă, alungători ai iubirii de stăpânire
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Prunci Martiri ucişi de Irod pentru Domnul Hristos!

Condac 3

La Dumnezeu toate sunt cu putinţă. Binevoind El a vă îmbrăca întru desăvârşirea sfinţeniei, în chiar zorii vieţii pământeşti, cerurile s-au minunat slăvind nespusa purtare de grijă şi înţelepciune dumnezeiască. Pentru aceasta, smerindu-ne cugetele, cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 3

Preînchipuind pe Pruncul Iisus jertfit în potirul înfricoşat al Sfintei Euharistii, v-aţi împărtăşit, Sfinţilor Prunci, de dulceaţa Duhului Sfânt, fiind tare nădejde celor ce caută statornic pruncia inimii. Pentru aceasta strigăm vouă:
Bucuraţi-vă, luminători ai nopţii sufletului
Bucuraţi-vă, vestitori ai primăverii de taină
Bucuraţi-vă, solitori ai Învierii
Bucuraţi-vă, raze ale Bisericii biruitoare
Bucuraţi-vă, ruguri aprinse de cereasca cântare
Bucuraţi-vă, făclii nestinse de rugăciune
Bucuraţi-vă, pietre de temelie duhovnicească
Bucuraţi-vă, Chipuri ale nevinovăţiei
Bucuraţi-vă, potire ale bucuriei
Bucuraţi-vă, adieri ale Duhului
Bucuraţi-vă, seminţe ale Cuvântului
Bucuraţi-vă, prunci înfrăţiţi la sânurile Tatălui
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Prunci Martiri ucişi de Irod pentru Domnul Hristos!

Condac 4

Lumină din Lumina cea adevărată aţi primit, fiind mutaţi la Învierea Domnului în Raiul cel descuiat, de unde vă rugaţi neîncetat pentru noi, întru curăţia şi simplitatea sufletelor. Pentru aceasta, nădejde luând, ne unim glasurile întru a cânta: Aliluia!

Icos 4

Vai, cum lăcrimaţi, Sfinţilor Prunci, văzând întinzându-se în lume lepra uciderii de prunci, cum vărsaţi izvoare de lacrimi pentru nemângâiaţii copii ai lui Dumnezeu, lipsiţi de darul luminii şi vieţii! Cum plângeţi sufletele părinţilor, strivite sub povara neiubirii! Pentru aceasta strigăm vouă:
Bucuraţi-vă, înduioşarea şi aducerea la pocăinţă a lepădătorilor de prunci
Bucuraţi-vă, opritorii gândului înfricoşător al avortului
Bucuraţi-vă, îndulcitorii durerilor naşterii
Bucuraţi-vă, comori ale ţarinii inimii
Bucuraţi-vă, păzitori ai fecioriei minţii
Bucuraţi-vă, întăritori ai credinţei
Bucuraţi-vă, candele aprinse la icoana Întrupării
Bucuraţi-vă, bucuria Maicii Domnului
Bucuraţi-vă, că ruga ei dulce durerea v-a alinat
Bucuraţi-vă, că în icoana Raiului aţi păşit
Bucuraţi-vă, că graiul cel nestricăcios l-aţi dobândit
Bucuraţi-vă, că din Pomul Vieţii v-aţi împărtăşit
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Prunci Martiri ucişi de Irod pentru Domnul Hristos!

Condac 5

Cu rugăciunile voastre, Sfinţilor Prunci, ca nişte liturghisitori ai tainei naşterii, chemaţi milostivirea lui Dumnezeu pentru zămislirea şi ocrotirea pruncilor şi alinarea durerilor naşterii. Pentru aceasta, rugându-vă a îndepărta de la noi toată boala cea sufletească şi trupească, cântăm împreună cu voi: Aliluia!


Icos 5

În încercări şi prigoane ajutaţi pe cei fără de apărare, ca încredinţându-se cu totul Domnului, să poată a săvârşi în pace voia Sa cea sfântă. Pentru aceasta, Sfinţilor Prunci, ne închinăm icoanei nevinovăţiei voastre, strigând unele ca acestea:
Bucuraţi-vă, picături din roua Duhului
Bucuraţi-vă, verigi între legea cea veche şi nouă
Bucuraţi-vă, flori ale Crucii
Bucuraţi-vă, lăstare ale schimbării minţii
Bucuraţi-vă, izvoare de gingăşie duhovnicească
Bucuraţi-vă, firimituri de mană cerească
Bucuraţi-vă, că v-aţi alăturat îngerilor lui Hristos
Bucuraţi-vă, surparea zidului gros de patimi
Bucuraţi-vă, altare ale Duhului
Bucuraţi-vă, muşchi crescuţi pe Piatra din capul unghiului
Bucuraţi-vă, mlădiţe ale vieţii neîntinate
Bucuraţi-vă, înmuguriri ale dragostei de frate
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Prunci Martiri ucişi de Irod pentru Domnul Hristos!

Condac 6

Preasfânta Fecioară Maria mult s-a îndurerat la trecerea voastră din viaţa pământească, Sfinţilor, rugând fierbinte pe Fiul ei şi Dumnezeu ca pururi să vă fie aproape cu Tatăl şi cu Duhul. Iar aceasta împlinindu-se, mijlociţi acum înaintea Sfintei Treimi pentru sufletele noastre, cântând cu îngereştile cete: Aliluia!

Icos 6

Văzând cu mintea Sfântă Fecioară pe mamele deznădăjduite şi plânse lângă trupurile voastre fără viaţă, Sfinţilor Prunci, a pus în sufletul ei chipul sabiei ce urma să-i străbată inima la moartea Domnului Iisus. Să privim dar şi noi în chip înţelegător la sfârşitul acestei vieţi trecătoare ca la o trecere de taină prin Cruce către Înviere, şi să strigăm unele ca acestea:
Bucuraţi-vă, ploi de lumină în lutul uitării
Bucuraţi-vă, mugurii duhovniceşti ai Lucrării
Bucuraţi-vă, mugurii vieţii celei noi întru Hristos
Bucuraţi-vă, descoperitorii sfatului dumnezeiesc
Bucuraţi-vă, privitorii Chipului Preafrumos
Bucuraţi-vă, struguri zdrobiţi în teascul iubirii
Bucuraţi-vă, că puterea lui Dumnezeu v-a umbrit
Bucuraţi-vă, că lacrimile Maicii Sale v-au răcorit
Bucuraţi-vă, purtătorii patimilor cei neprihăniţi
Bucuraţi-vă, icoane ale iubirii răscumpărate
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Prunci Martiri ucişi de Irod pentru Domnul Hristos!

Condac 7

Luceferi de dimineaţă v-aţi arătat, Sfinţilor Prunci şi vestitori ai Răsăritului de Sus. Pentru aceasta, cu smerenie ne închinăm Celui ce v-a încununat pe voi, căzând înaintea Lui şi cântând: Aliluia!

Icos 7

Steaua Domnului v-a luminat naşterea, iar Crucea Lui v-a luminat Paştile. De îngereştile cete aţi fost slujiţi ca nişte mucenici înaintemergători lui Hristos. Pentru aceasta strigăm vouă:
Bucuraţi-vă, faguri plini de mierea Cuvântului
Bucuraţi-vă, pene strălucitoare ale porumbiţei Duhului
Bucuraţi-vă, înseninări în furtuna vieţii
Bucuraţi-vă, picuri de ploaie în arşiţa pustiului
Bucuraţi-vă, tainice înmuguriri ale smochinului neroditor
Bucuraţi-vă, că aţi fost însufleţiţi de duhovnicescul zbor
Bucuraţi-vă, văi ale rodirii suferinţei
Bucuraţi-vă, albii ale luminării conştiinţei
Bucuraţi-vă, înaintemergătorilor Pruncului Hristos
Bucuraţi-vă, străji ale dumnezeiescului Iisus
Bucuraţi-vă, întoarcere din păcat a celor căzuţi
Bucuraţi-vă, ruşinare a judecătorilor şi cârmuitorilor nedrepţi
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Prunci Martiri ucişi de Irod pentru Domnul Hristos!

Condac 8

Tulburarea inimilor o potoliţi, Sfinţilor, cu darul mângâietor al rugăciunii neprihănite. Pentru aceasta vă chemăm să ne sloboziţi sufletele din grija îmbătrânitoare, ca în pace să putem cânta pururi: Aliluia!

Icos 8

Din mormântul păcatului izbăvindu-ne cu rugăciunea, ca nişte stele călăuzitoare către Lumina cea neapropiată ne sunteţi, Sfinţilor Prunci. Pentru aceasta strigăm vouă:
Bucuraţi-vă, trezitorii din desfrânare
Bucuraţi-vă, îndulcitorii lacrimilor amare
Bucuraţi-vă, călăuzitorii orfanilor
Bucuraţi-vă, mângâietorii mamelor nemângâiate
Bucuraţi-vă, că aţi fost închinaţi Dumnezeului celui Viu
Bucuraţi-vă, binecuvântaţii Maicii Domnului
Bucuraţi-vă, flori în grădina raiului
Bucuraţi-vă, purtătorii cununilor de spini
Bucuraţi-vă, sfinţi însuliţaţi prin mărăcini
Bucuraţi-vă, însuliţarea nesimţitoarelor inimi
Bucuraţi-vă, gene de speranţă în noianul tristeţii
Bucuraţi-vă, ţărmuri de care se sparg valurile morţii
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Prunci Martiri ucişi de Irod pentru Domnul Hristos!

Condac 9

Nerăutatea învăţând de la voi şi nefăţărnicia gestului, Sfinţilor Prunci, ca cei ce aţi fost încununaţi cu lumina nepieritoare vă fericim şi împreună cu voi cântăm: Aliluia!

Icos 9

N-aţi slujit deşertăciunii şi chipului înşelător al lumii, ci Domnului cu Care, în acelaşi răstimp născuţi fiind, de Dânsul aţi şi fost suiţi la cer, spre veşnică pomenire. Pentru aceasta strigăm vouă:
Bucuraţi-vă, întoarcere din drum a fiilor risipitori
Bucuraţi-vă, tresărire de conştiinţă a celor nepăsători
Bucuraţi-vă, ramuri pe care se odihneşte porumbiţa Duhului
Bucuraţi-vă, alipire de viaţa cea nepieritoare
Bucuraţi-vă, lepădare a păcatelor îmbătrânitoare
Bucuraţi-vă, că strigătul vostru a mişcat cerurile
Bucuraţi-vă, că lacrimile Rahilei au frânt tăcerile
Bucuraţi-vă, pregătitorii Cinei celei de taină
Bucuraţi-vă, coşmaruri ale voii împotrivitoare
Bucuraţi-vă, adâncuri de rugăciune curată
Bucuraţi-vă, odihnire în lumina neapropiată
Bucuraţi-vă, ghiocei izbucniţi din pământul Domnului
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Prunci Martiri ucişi pentru Domnul Hristos !

Condac 10

Cu moartea pe moarte călcând, Domnul v-a îmbrăcat în luminoasă haină de nuntă, cântarea voastră mijlocind tuturor bucurie şi mare milă. Iar auzindu-vă glasurile îngereşti, inimile împietrite se trezesc şi la viaţa cea duhovnicească renasc, cântând: Aliluia!

Icos 10

Durerea mamelor alinând, chipul gingăşiei îl plămădiţi în suflete, Sfinţilor Prunci, cu mireasma rugăciunii curate. Din darul de care v-aţi împărtăşit, dăruiţi fără încetare tuturor celor ce cheamă numele Domnului, pentru care strigăm vouă:
Bucuraţi-vă, gângurit al conştiinţei
Bucuraţi-vă, spice ce potolesc foamea neputinţei
Bucuraţi-vă, pâini ale punerii înainte
Bucuraţi-vă, icoane ale înmulţirii darurilor crucii
Bucuraţi-vă, călăuze în taina curăţiei
Bucuraţi-vă, că aţi cunoscut durerile naşterii bucuriei
Bucuraţi-vă, mădulare ale Bisericii lui Hristos
Bucuraţi-vă, învăţătorii smereniei neprefăcute
Bucuraţi-vă, găsitorii comorilor pierdute
Bucuraţi-vă, dezlegătorii de falsa înţelepciune
Bucuraţi-vă, întărirea celor ce se bucură de ocări şi prigoane
Bucuraţi-vă, izbăvirea celor dispreţuiţi de lume
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Prunci Martiri ucişi de Irod pentru Domnul Hristos!

Condac 11

Crudul împărat Irod a murit în grele chinuri urmărit de mânia lui Dumnezeu. Tot astfel şi noi, zăbovind cu mintea în păcat şi potrivnici întrupării duhovniceşti a lui Hristos, ne primejduim sufletele de moartea cea nevăzută a simţirii înţelegătoare. Pentru aceasta chemăm milostivirea Domnului, strigând neîncetat: Aliluia!

Icos 11

Mamele voastre, Sfinţilor Prunci, au plâns cu lacrimi amare pierderea scumpilor copii. Precum ele, plângem şi noi pierderea darului lui Dumnezeu. Însă precum ele s-au bucurat mai pe urmă de acoperământul sfinţeniei voastre, tot aşa ne rugăm şi noi pentru întoarcerea durerii în bucurie, strigând unele ca acestea:
Bucuraţi-vă, alinătorii durerilor părinteşti
Bucuraţi-vă, că aţi păşit pe trepte de icoană
Bucuraţi-vă, ca a înflorit nespusa voastră rană
Bucuraţi-vă, struguri în via lui Hristos
Bucuraţi-vă, bucuria celor ce nasc întru simplitatea inimii
Bucuraţi-vă, că îi chemaţi pe ucigaşii de prunci la pocăinţă
Bucuraţi-vă, că îi apasă poveri pe conştiinţă
Bucuraţi-vă, că se vor smeri din trufia înălţării
Bucuraţi-vă, că le rămâne nădejdea mărturisirii şi iertării
Bucuraţi-vă, că vă cuprind braţele Maicii Domnului
Bucuraţi-vă, în duhul icoanei pascale
Bucuraţi-vă, de duhovniceasca întrupare
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Prunci Martiri ucişi de Irod pentru Domnul Hristos!

Condac 12

Duhul iubirii de stăpânire, al invidiei şi răzbunării ne face următori lui Irod. Iar duhul blândeţii, al iubirii şi al păcii străluceşte din icoana voastră, Sfinţilor Prunci, spre slava lui Dumnezeu şi bucuria celor ce cu credinţă cântă: Aliluia!

Icos 12

Dulceaţa raiului treziţi în inimile noastre, Sfinţilor Prunci, picurând mir din înălţime peste cei însetaţi de viaţă. Pentru aceasta strigăm vouă:
Bucuraţi-vă, leagăne de închinare
Bucuraţi-vă, certarea slujirii neînţelegătoare
Bucuraţi-vă, învietorii memoriilor neprihănite
Bucuraţi-vă, dezvelitorii măştilor ipocrite
Bucuraţi-vă, luminătorii golului necredinţei
Bucuraţi-vă, martorii Stelei neapuse
Bucuraţi-vă, înfricoşarea ucigaşilor de prunci
Bucuraţi-vă, ruşinarea celor ce batjocoresc taina naşterii
Bucuraţi-vă, mustrătorii încălcătorilor de jurământ hipocratic
Bucuraţi-vă, îmblânzitorii fiarelor gândite
Bucuraţi-vă, că lacrimile noastre de pocăinţă le purtaţi înaintea Scaunului Sfintei Treimi
Bucuraţi-vă, aluat al iubirii sfinţitoare
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Prunci Martiri ucişi de Irod pentru Domnul Hristos!

Condac 13

O, Sfinţilor Prunci Martiri ucişi de Irod, rugaţi-vă pentru sufletele noastre să învie din mormântul păcatelor încă din viaţa aceasta, întru dragoste neamăgitoare şi dăruire duhovnicească, pentru ca întrupând Iubirea lui Dumnezeu în viaţa noastră, să putem cânta împreună cu voi, la Înfricoşata Judecată: Aliluia! (de 3 ori).

Apoi se repetă Icos 1 şi Condac 1.

(Din volumul "Acatiste ale Sfinţilor Isihaşti şi Mărturisitori", ed. Platytera, 2004)

Din faguri de lumină n-ai gustat... (în memoria pruncilor avortaţi)

Din faguri de lumină n-ai gustat,
Îmbrăţişare sau sărut în dar n-ai luat
Şi nici cuvânt nu ţi-a-nflorit pe buze,
Doar strigăt mut în adâncimi difuze.

Înfăşurat în giulgiurile tainei
Te-ai dus, fugar, fără căldura hainei,
Purtând în trup tăişul neiubirii
Şi setea de paharu-mpărtăşirii.

Nimeni nu-ţi ştie-a chipului icoană,
Nici numele, în rugă să-ţi picure pe rană,
Doar într-al inimii nemângâiat mormânt
Picură mir din crucea iubirii Celui Sfânt.

Florin Caragiu

Sfântul Grigorie de Nyssa: „Despre rânduiala cea după Dumnezeu (a vieţii) şi despre nevoinţa cea adevărată” (1)

Scrierea „Despre rânduiala cea după Dumnezeu (a vieţii) şi despre nevoinţa cea adevărată” (în: Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri, Partea I-a, Colecţia P.S.B. 29, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae şi Pr. Ioan Buga, note Pr. Prof. D. Stăniloae, ed. I.B.M. al B.O.R., 1982) este adresată celor ce au primit cu vrednicie „cunoştinţa adevărului”, „leacul mântuitor al sufletului”, prin care „înşelăciunea care vrăjeşte pe om se destramă, iar mişcarea necuvenită a trupului se stinge”; e destinată celor ce şi-au îndreptat dragostea după „iubirea lui Dumnezeu cea către noi şi scopul pentru care ne-a zidit”, care pot fi contemplate de către un om despătimit ca „unite fiinţial şi firesc” cu firea noastră; se adresează, de asemeni, celor ce s-au adunat cu toată inima la un loc, ca să înfăptuiască „în comun prin fapte chipul de viaţă arătat de apostol” (Rom. 12, 2) (pp. 455-456).
Sfântul Grigorie răspunde, prin lucrarea sa, dorinţei acestora de a primi un „cuvânt călăuzitor şi îndreptător”, care să-i conducă „pe calea cea dreaptă a vieţii”, să le pună în lumină scopul vieţii, care este „voia cea bună şi bineplăcută şi desăvârşită a lui Dumnezeu”, precum şi „calea care duce la acest scop”, modul cuvenit al împreună-vieţuirii, modul îndreptării, de către întâistătători, a obştii ce se „îndeletniceşte cu adevărata filosofie”, ostenelile cuvenite pentru a urca spre „vârful cel mai înalt al virtuţii”, care învredniceşte sufletul de „primirea Duhului Sfânt” (p. 456).
„Dreptarul vieţii binecredincioase” este rezumat în „dreapta dogmă a credinţei, având dumnezeirea fericitei şi veşnicei Treimi neschimbată nicidecum în nimic, ci cugetată şi închinată într-o singură fiinţă, într-o singură slavă, în aceeaşi voinţă, în trei Ipostasuri”, potrivit mărturisirii date „faţă de mulţi martori prin Duhul care ne-a spălat pe noi în izvorul Tainei (Botezului)” (Idem). Sfântul Grigorie afirmă aici întrepătrunderea între dogma vie a credinţei şi viaţa binecredincioasă, inseparabilitatea lor.
Sfântul Grigorie accentuează importanţa recursului constant la revelaţia dumnezeiască a Scripturii, „ca să nu părem că, părăsind darul de sus, născocim lucruri neadevărate printr-o cugetare stricăcioasă şi coborâtă, plăsmuind prin gânduri din afară chipuri ale dreptei credinţe”; călăuza vieţii celui ce se dăruieşte pe sine, suflet şi trup, lui Dumnezeu, este, astfel, „credinţa cea dreaptă pe care ne-o grăiesc glasurile sfinţilor prin toată Scriptura”; „acolo unde este dreapta credinţă şi viaţa neîntinată, acolo este şi puterea lui Hristos, de acolo pleacă şi orice patimă şi moartea care ne fură viaţa”; căci cele rele nu au în sine „puterea să se împotrivească puterii Domnului”, ci ele se pot ivi numai prin călcarea poruncilor” (p. 457).
Însăşi puterea Duhului îi curăţeşte pe cei ce, cu „voie nevicleană”, „credinţă întru toată adeverirea” şi conştiinţă fără de pată, primesc vestirea Evangheliei făcută nu numai „în cuvânt, ci şi întru putere şi în Duh Sfânt şi întru adeverire multă” (I Tes. 1, 5); mireasma nemuririi, primită prin Sfântul Botez, face cu putinţă ca „talantul încredinţat fiecăruia să aducă bogăţia nevăzută, prin lucrarea celor încredinţate” (Idem).
Vorbind despre sufletul născut din nou în Botez, cu puterea lui Dumnezeu, sfântul Grigorie, pe de o parte, arată că „împărtăşirea de Duhul, nimicind boala intrată prin neascultare, reînnoieşte vechea frumuseţe a firii”, iar pe de altă parte, subliniază necesitatea unui parcurs crescător spre „măsura vârstei duhovniceşti”, ferită de uneltirile vrăjmaşului, parcurs în care „sudoarea virtuţii” se împleteşte cu „dărnicia harului” (p. 458).
„Schimbarea la faţă întru înnoirea minţii” spre experierea voii lui Dumnezeu (Rom. 12, 2) se contrapune „chipului acestui veac”, caracterizat prin opacitate şi aplatizare spirituală, prin lipsa unui dinamism calitativ în ce priveşte punerea în lucrare a darurilor dumnezeieşti. Măsura în care primim lucrarea harului în noi atârnă de voinţa noastră, este în directă legătură cu măsura nevoinţelor, răbdării şi alergării noastre iubitoare spre cele duhovniceşti; astfel, remarcă sfântul Grigorie, „darul harului se măsoară cu ostenelile celui ce-l primeşte” (p. 459).
Pe de o parte, „viaţa veşnică şi veselia negrăită din ceruri” sunt darul Duhului Sfânt, Care, însă, „nu poate petrece în sufletele ce fug de mântuire”. Pe de alta, „vrednicia de a primi darurile şi de a se bucura de har” vine din „dragostea de osteneli a credinţei”, puterea virtuţii nefiind, totuşi, „îndestulătoare prin sine însăşi ca să înalţe sufletele lipsite de har spre chipul vieţii”, căci „de nu va zidi Domnul casa şi nu va păzi cetatea, în zadar priveghează păzitorul şi se osteneşte ziditorul” (Ps. 106, 1); astfel, ni se atrage atenţia, „ajutorul de sus dat lucrătorilor de Domnul e cel ce aduce roada” şi „nu trebuie să se încreadă cineva în străduinţele omeneşti şi să-şi închipuie că toată cununa îi vine prin ostenelile sale; ci să-şi lege nădejdile cu privire la sfârşit de voia lui Dumnezeu” (p. 460)
Voia lui Dumnezeu este, după sfântul Grigorie, ca omul „să-şi cureţe sufletul prin har de toată întinăciunea, ridicându-l mai presus de plăcerile trupului şi să-l aducă lui Dumnezeu curat, doritor şi în stare să vadă acea lumină duhovnicească şi negrăită”; această fericire a vederii lui Dumnezeu s-a făgăduit celor curaţi cu inima (Mt. 5, 8) şi este, de asemeni, vizată în porunca de a fi desăvârşiţi, ca fii ai Tatălui Ceresc (Mt. 5, 48) (Idem).


Florin Caragiu

(va apărea în revista "Sinapsa")

Vezi şi:

Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (I)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (II)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (III)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (IV)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (V)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (VI)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (I).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (II)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (III)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (IV)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (V)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (VI)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Suflet şi Înviere" (I).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Suflet şi Înviere" (II).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Marele Cuvânt Catehetic" (I)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Marele Cuvânt Catehetic" (II).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Împotriva lui Eunomie";
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Fericiri";
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Feciorie"

Sfântul Grigorie de Nyssa: „Despre Rugăciunea Domnească” (6)

Sufletul cărui om e „curat de pată”?, întreabă sfântul Grigorie. Cine nu are rănile îngâmfării, „mâna păcătoasă”, piciorul alergând spre păcat, moleşeala provenită de la ochiul „ieşit din rânduială”, întinarea produsă de auzul „neţinut în frâu” sau de atracţia gustului, inima împinsă spre „mişcări deşarte”? (p. 448). De aceea, este îndreptăţită cererea de iertare a păcatelor, cu încredinţarea că Dumnezeu este iubitor de oameni sau conştiinţa că „împărtăşirea milei e lucru bun” şi, de asemeni, cu întărirea prin fapte a judecăţii „ce o are despre ceea ce este bun” (p. 449). Cu alte cuvinte, cel ce cere iertarea se cuvine să ierte el însuşi, cel ce cere milostenie se cade să o ofere la rândul său, cel ce doreşte să nu primească sentinţa de osândă trebuie să nu osândească el însuşi pe aproapele său în nici un fel, cel ce imploră ştergerea de către Dumnezeu a datoriilor trebuie să ierte şi el pe datornicii săi (Idem). Pe de o parte, împărtăşirea în comun a naturii umane face ca răul făcut aproapelui să fie, în fond, un rău pe care mi-l fac mie însumi, pe de alta, faptul că omul e creat după chipul lui Dumnezeu face ca răul făcut aproapelui să fie şi o necinstire adusă icoanei vii a lui Dumnezeu. Avem nevoie, în fapt, de a menţine în noi vie o sensibilitate în care comunică şi se întrepătrund relaţia cu Dumnezeu şi relaţia cu aproapele. Sfântul Grigorie aminteşte aici pilda scripturală cu datornicul nemilostiv, în care cel căruia i se iertase o datorie de 10 000 de talanţi, după eliberarea sa, pentru o sumă infinit mai mică ce i se datora, îl asuprea cu cruzime pe aproapele său. Înţelegem de aici diferenţa uriaşă între ceea ce datorăm noi lui Dumnezeu, întreaga noastră viaţă şi iertarea nenumăratelor greşeli pe care le-am săvârşit, şi tot ce ne-ar putea datora aproapele, pe care – după o atât de mare milostivire a lui Dumnezeu faţă de noi – suntem datori să îl iertăm.
Împărţirea între stăpânitori şi supuşi nu aparţine firii umane, atrage atenţia sfântul Grigorie, ci faptului că „dorinţa de stăpânire a rupt firea omenească în cea robită şi cea stăpânitoare”; omul e împodobit de Dumnezeu cu „stăpânirea de sine”; chiar dacă cineva îţi este supus „prin obicei şi lege, este egal cu tine prin cinstea firii” (p. 450). Şi chiar dacă ne-a nesocotit vreunul din cei rânduiţi sub noi, dacă ne amintim de darul lui Dumnezeu prin care ne-a făcut părtaşi minunilor existenţei, ne-a dat harul înţelegerii, simţirea cunoscătoare, ştiinţa deosebirii binelui şi răului, şi de faptul că am nesocotit glasul conştiinţei şi mărturia lui Dumnezeu, prin păcatele noastre, se cuvine să trecem cu vederea greşelile faţă de noi ale aproapelui. Aşadar, cererea de milă şi iertare către Dumnezeu se cuvine a fi susţinută de însăşi viaţa noastră, prin cuvintele: „Şi noi am iertat datornicilor noştri” (p. 451).
Tâlcuind în continuare înţelesul cuvintelor „Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean”, sfântul Grigorie arată că „dacă cel ce nu intră în ispită este numaidecât în afară de cel viclean, şi cel ajuns în ispită se află numaidecât în cel viclean, ispita şi cel viclean sunt una, după înţelesul lor” (p. 452). După cuvântul Scripturii, „întreaga lume zace în cel rău (viclean)” şi de aceea „cel ce voieşte să fie în afara celui viclean trebuie să se despartă de lume”, cu alte cuvinte, de „lucrurile lumeşti” în care „se află prilejurile ispitelor”, sau de căutarea „cu lăcomie la momeală” (Idem.). Pentru aceasta, cerem să vină asupra noastră harul lui Hristos, ca să ne izbăvească de cel viclean, „stăpânitorul lumii acesteia”, care urmăreşte să prindă în cursele ispitelor sufletul nostru.


Florin Caragiu

(va apărea în revista "Sinapsa")

Vezi şi:

Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (I)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (II)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (III)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (IV)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (V)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (I).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (II)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (III)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (IV)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (V)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (VI)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Suflet şi Înviere" (I).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Suflet şi Înviere" (II).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Marele Cuvânt Catehetic" (I)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Marele Cuvânt Catehetic" (II).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Împotriva lui Eunomie";
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Fericiri";
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Feciorie"

Părintele Sofian Boghiu - Introducere în Rugăciunea inimii

Youtube link.



Youtube link.

Cântări psaltice de Naşterea Domnului

Youtube link.

Grupul "Anton Pann" - Colinde

"Noi în sara de Crăciun..."


Youtube link.

"Mărire întru cele înalte..."


Youtube link.

"Slavă să aibă nesfârşită..." - Colind interpretat de Corul Patriarhiei Române

Youtube link.

Adrian Stolnicu - "Vrednică eşti..."

Youtube link.

Chinonic - Adrian Stolnicu

Youtube link.

Imagini de la Serile Sinapsa, ed. a V-a

Foto: Aleksandar Stoicovici şi Florian Silişteanu.

Despre debut în literatură

În perioada 24-26 iunie am participat la cea de-a V-a ediţie a Colocviului Tinerilor Scriitori, organizat de Uniunea Scriitorilor din România, Consiliul Judeţean Alba, Filiala Alba-Hunedoara a USR, Biblioteca Judeţeană „Lucian Blaga” Alba, Revista „Discobolul”, în parteneriat cu Universitatea „1 Decembrie 1918″ Alba Iulia şi Primăria Municipiului Alba Iulia. Tema dezbătută a fost cea a debutului în literatură. Au participat ca invitaţi speciali Nora Iuga şi Octavian Soviany. Al treilea invitat special, Ion Cucu, nu a putut ajunge personal, din anumite motive obiective, însă a trimis un material documentar spre vizionare. După cum s-a anunţat şi pe site-ul dedicat evenimentului, s-a discutat despre mai multe aspecte legate de debut, precum: Sfaturi practice şi situaţii concrete; Cum e aşteptat/ girat/ promovat debutul?; Cum e văzut/ revăzut/ asimilat debutul?; Tipurile de debut; Debutul şi complexele lui; Debutul la liber. Cartea plătită şi “demonetizarea” debutului; Despre debutul individual şi cel colectiv; Premiile debutului şi rolul lor în literatura personală. În continuare, voi prezenta câteva consideraţii proprii legate de tema manifestării.
Debutul în literatură şi în general în lumea artei dă seama de măsura şi de modul implicării vocaţionale a debutantului. Debutul artistic e firesc legat de vârsta „primelor iubiri”, s-ar spune, prin disponibilitatea proprie tinereţii în general de a fi cu inima, dar şi cu condiţia psiho-socială mai apropiată de copilăria fără griji decât maturitatea împovărată de responsabilităţi sociale şi profesionale, mai apropiată biologic aşadar de trăirea energică şi dezinteresată a unui ideal.
Puternic impulsionat de energia juvenilă, acest debut prezintă totuşi un risc: acela al unei combustii de talent rapidă şi fără urmări. Dacă inspiraţia rămâne cantonată în cadrul psiho-biologic care a favorizat-o, riscă să îmbătrânească o dată cu timpul şi astfel să nu poată atinge dimensiunea esenţială a tinereţii spirituale şi pe cea a devenirii calitative continue. Majoritatea debuturilor sunt de aceea, cum s-a spus, asemeni sutelor de catarge eminesciene, care promit dar nu confirmă.
Există, de altfel, debuturi timpurii şi debuturi târzii, meteori culminanţi care se sting rapid şi apusuri posibil mai luminoase decât răsăriturile. Arta nu este o meserie sau o profesie, ci mai degrabă un dar venit de sus; cui şi când i se dă şi mai ales cum poate fi păstrat şi înmulţit acest dar e greu de prezis.
Pe lângă criza valorilor, la nivel de producere a lor, pe care o traversăm, se poate remarca faptul că există şi o criză a receptării şi chiar a receptării critice propriu-zise. Aproape că judecăţile de valoare ţinând de sfera esteticului s-au eliminat din actul critic. Se judecă în termeni extra-estetici, alcătuind golaveraje ce ţin mai degrabă de criteriile sportului de performanţă: s-a lovit tare, impactul a fost visceral, cuvântul dur a şocat, s-a dat KO, a existat agresivitate, etc.
Asistăm în literatura contemporană, desigur, nu acoperind toată aria ei, la o tendinţă de „manelizare” a mesajului, la o cedare faţă de primul instinct („reacţia amânată” ca premiză a producerii noutăţii estetice fiind aproape exclusă).
Producţia serială impune valori de grup şi un public-ţintă care le reglează în funcţie de contextul şi de consensul pragmatic. Pragmaticul, după cum se ştie, ţine de consensul imediat, nu neapărat de sfera valorică propriu-zisă. Destui critici, din păcate, nu ajung să recepteze specificul individual, să disocieze valoric individualul. Puţine judecăţi disociative de lungă respiraţie întâlnim în cronicile literare de azi.
Nu sunt de acord că poezia a murit şi că nu se mai poate debuta ca poet. Un debut presupune noutate şi valoare asociată ei, iar creativitatea este o resursă inepuizabilă a umanului. Marin Mincu s-a referit la post-avangardismul literaturii contemporane, folosind termenul de experimentalism, cu sensul unei adevărate categorii tipologice de creaţie, ce instituie o altă atitudine epistemologică şi face din metoda experimentalistă, cum a spus, o condiţie a creativităţii agonice.
Agonalul e tentativa de captare a autenticului, eliminând tot ceea ce în literaritate ţine de artificial (înţeles ca efect psihic, nu ca metodă), astfel încât se respectă necesitatea de a comunica prin litere ceea ce e mai autentic în om.
Ce înseamnă, de fapt, autentic în literatură? A conştientiza că nu se mai poate scrie şi simţi după program, după ideologii, după convenţii literare prestabilite. Asta nu înseamnă că se distruge orice convenţie, însă sursa acesteia stă în adâncimile insondabile ale vieţii. Înseamnă, cu cuvintele criticului Mincu, a ceda iniţiativa vieţii, fiinţa care duce cu sine energia mutaţiilor imprevizibile. Minimalismul, maliţiozitatea, decadentismul ca interfeţe de receptare sună în sine ca nişte programări artificiale, la care viaţa nu e dispusă să răspundă, şi care inhibă reacţia poetică majoră.
În debuturile recente vedem cu interes următoarea tendinţă, cum inocenţa ajunge să subversioneze decadenţa, astfel încât factorul subversiv devine pozitiv psihologic. Poeţii noi experimentează, de aceea criticul Marin Mincu a propus menţinerea judecăţii de valoare într-un orizont de aşteptare, menit să favorizeze şi să valorifice experimentul în sine, chiar dacă cvasi-eşuat estetic.

Florin Caragiu

Adrian Stolnicu: "Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri"

Youtube link.

"Florin Caragiu – Scriitorul destin şi opţiune... " - Interviu realizat de Petruţ Pârvescu

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?












Destinul nu-i decât o „materie primă” interesantă. Aşa cum în literatură, din orice punct ar porni, un scriitor talentat poate trage firul unei poveşti memorabile, tot astfel, destinul ca dat iniţial al vieţii e pentru om, mai degrabă, un punct de plecare decât de sosire, aş spune, o provocare. Opţiunea e cea care „scrie” destinul, care îl poate transforma pe acesta într-o „poveste”, cu relevanţă general umană. Ca şi creştin, nu cred în teoria destinului, în accepţia sa de predestinare. Opţiunea reuşită realizează un acord armonios cu fiinţa noastră lăuntrică, reuşeşte să ne apere de contorsiune, de disimulare, ca şi de fructul efemer al acesteia, care este uşurătatea; „insuportabila uşurătate a fiinţei”, vorba unui scriitor încă la modă.





2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare. 3. Care a fost drumul până la prima carte?

Primele încercări literare, din câte îmi amintesc, s-au petrecut în liceu. Pe atunci căutam, de pildă, să compun în maniera lui Cummings. Debutul meu propriu-zis în poezie a avut loc o dată cu lansarea volumului „catacombe. aici totul e viu” (Vinea, 2008). Până la acest volum au existat, desigur, diverse încercări de cristalizare a unei arte poetice. Lectura şi exerciţiul poetic, precum şi conţinutul existenţial implicat, îndeosebi concretizarea simţământului de iubire şi transmutarea suferinţei, sunt nelipsite de pe acest drum.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Aici sunt multe persoane şi evenimente demne de menţionat. Părintele Ghelasie de la Frăsinei, de exemplu, mi-a marcat viaţa şi ca om şi ca scriitor, printre altele în sensul că a „supra-determinat teologic” orientarea mea profesională şi culturală. Prin aceasta, am găsit un interes crescând în cercetarea zonei de întrepătrundere între ştiinţă, teologie şi cultură, ca un corolar al credinţei creştine că omul creat de Dumnezeu e o fiinţă unitară, nu fragmentată. Din punct de vedere creştin se consideră că Dumnezeu e orizontul absolut al omului, iar omul însuşi se află la orizontul naturii ce tinde spre umanizare. Ştiinţa însăşi, în ceea ce priveşte observaţiile ei, nu se poate sustrage circularităţii gândirii, ce tinde să atragă tot ceea ce poate fi gândit către orizontul unei interpretări filosofice şi, în ultimă instanţă, teologice, un orizont propriu disciplinelor umaniste. Acestea, vorba lui Eminescu, „dau orizont nemărginit singurătăţii”.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Conştiinţa creştină este, totuşi, ceva diferit de ceea ce înţelegem prin libera cugetare. Dacă au ceva în comun, în primul rând este vorba de bunul simţ comun. Puterea, de regulă, transcrie cu traiectoria ei, devieri de la acesta. Scriitorul are ca instrument de lucru fantezia, care, după cum spunea Giambattista Vico, marchează reîntoarcerea la originar, la acel „simţ comun” propriu artiştilor şi copiilor, firi „neprelucrate”, nedisimulate (atragem aici atenţia că disimularea, ca procedeu literar, nu constituie o problemă de fond sub aspect spiritual). De regulă, există o distanţă între scriitori şi putere, între bunul simţ şi tendinţa de corupere a acestuia.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Dincolo de reuşitele care au fost din plin comentate, mă opresc la o carenţă, care mi se pare simptomatică în cazul literaturii române contemporane: e vorba de estomparea conştiinţei estetice, de tocirea simţului diferenţei specifice în acest sens. Pe de altă parte, constat absenţa conştiinţei graniţelor dintre utopie şi un angajament spiritual autentic. Se pune accent pe experienţa omului minimal şi pe o interpretare a literaturii în varianta agresivă a post-modernismului, revendicată de la freudism. Riscul e de a face o literatură care nu poate începe, pentru că scriitorul însuşi e angajat într-o ideologie exterioară fenomenului pe care încearcă să-l producă...

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?... Pe când o nouă carte?...

Eu continui să cred în noţiunea de inspiraţie şi, ca atare, într-un timp spiritual prielnic creaţiei, susţinut de un program de voinţă. În prezent lucrez la câteva studii şi traduceri pentru al şaptelea număr din revista „Sinapsa”. Nu pot să precizez, încă, timpul apariţiei unei noi cărţi, ea abia începe să se nască.

decembrie 2010, Bucureşti

Sursa: http://petrutparvescu.blogspot.com/

Grupul Evloghia - Trei crai de la răsărit

Youtube link.

Serile Sinapsa, Ediţia a V-a

Interviu: Despre poezia religioasă creştină, ca paradigmă viabilă în actualitate

Radu Găină: Vă rugăm, pentru început, să ne spuneţi câteva cuvinte despre ideea întrupată în sensibil, aspect despre care aţi amintit într-o intervenţie cu privire la poezia religioasă creştină.












Florin Caragiu: Raportul dintre existenţial şi simbolic este esenţial pentru a ne referi la o paradigmă a poeziei religioase creştine, viabilă în actualitate. Câteva aspecte îmi suscită în mod special interesul în privinţa modului de a gândi astăzi raportul dintre teologie şi artă, în particular literatură. În contextul actual, când criticismul a devenit o componentă genetică a structurii mentalului cultural colectiv, se pune întrebarea: ce rol revine artei? În primul rând trebuie remarcat faptul că acest criticism a „erodat” fundamentele simbolismului, considerându-se că simbolul se bazează pe sau poate avea la bază o convenţie. Concepţia asupra lumii axată pe alegorie şi simbolism fiind pusă în criză, rămâne totuşi o regiune a realităţii imposibil de supus uzurii şi destructurării: regiunea existenţială. Cum a spus şi Gianni Vattimo referindu-se la ea, iubirea (în speţă, trăirea participativă) rămâne ultima care nu poate fi destructurată. Prin trăire, experimentăm simţirea creativă şi totodată comprehensivă în sens religios (la care trimite şi noţiunea de sentic), depăşind stadiul imitativ al reflectării. Reflectăm posibilul, intuim transcendentul, şi, cum spune Giambattista Vico, ne reîmprietenim cu simţul comun, învăţăm să gândim în termeni de verosimil. Raportul viabil, armonic, între existenţial şi simbolic se împlineşte, în arta religioasă creştină, tocmai în dimensiunea iconică a limbajului, în care converg şi se complinesc aspectul catafatic şi cel apofatic al cunoaşterii, prezenţa sau manifestarea existenţială a chipului şi referinţa simbolică la ceea ce e dincolo de cuvinte, la acea taină de dincolo de lume, taină care, după cum spune părintele Ghelasie de la Frăsinei, „nu se raţionalizează, nu se forţează, ci se descoperă tot prin taină”.

De la poet la poet există diferite variante de abordare a fenomenului religios. După cum aţi amintit cu un alt prilej, modurile de poetizare practicate de Vasile Voiculescu, Daniel Turcea, Ioan Alexandru, Tudor Arghezi ş.a. diferă între ele, dvs. înşivă propunând o perspectivă distinctă. Numiţi câteva aspecte care în opinia dvs. se cer urmărite şi concretizate în zilele noastre, în poezia religioasă creştină.

În general, ca şi creştin, atunci când vorbim de omul restaurat, de omul „deplin”, ne referim la natura originară a acestuia. Cred că poezia religioasă se sprijină pe un simţământ natural, chiar pe cel mai natural simţământ al omului, care sub denumirea sa cea mai generală, universal accesibilă, este cunoscut sub numele de speranţă. Fără speranţă, care este şi o virtute teologică alături de credinţă şi de iubire, nu sunt posibile elanul, fantezia şi creativitatea. Ba se poate spune că trăim cu inhibiţii teribile. Fără credinţă în bine şi nemurire, valoarea de vârf a Persoanei, nu sunt posibile în adevăratul sens al cuvântului nici arta şi nici bucuria estetică. În acest sens, fundamentală mi se pare afirmaţia lui Gilbert Durand din „Structurile antropologice ale imaginarului”. El spune că fantezia încrezătoare în lumea valorilor spirituale, acest lirism fundamental al fiinţei, se opune refulării.
Omul religios este o personalitate dezinhibată, în care devine activ simţul posibilului, imediat vecin deschiderii către credinţă. Creativitatea însăşi este intuiţia posibilului – iată o intuiţie pe care Giambattista Vico, la vremea sa şi încă atât de actual astăzi, o corela cu ideea de verosimil, de adevăr posibil. El spunea că a te încrede în această facultate specială a spiritului şi a te lăsa purtat de ea reprezintă o condiţie obligatorie de exercitare a actului poetic. Experimentul poetic nu trebuie subminat din start prin critică raţionalistă, prin raportarea lui continuă la criterii care nu-i sunt proprii. E ca şi când ai frânge dintru început aripile unei păsări pe care o pui să zboare.
Din păcate, ceea ce se practică astăzi din plin este o poezie care începe prin a-şi anula propriile fundamente, fiind atacată de procedeele subminării sistematice, o poezie care nu poate începe. Avem aici de-a face cu o improprietate a abordării, cu o inadecvare între scopuri şi mijloace. Remarc totuşi în poezia actuală o tendinţă fericită pe care aş numi-o paradoxal cea a ingenuităţii, a inocenţei subversive. Ingenuitatea răstoarnă jocul măsluit al decadenţei maliţioase.

Cum vedeţi valorizată dimensiunea mistică în poezie, dat fiind că, după cum aţi amintit cu alt prilej, la cei trei „sfinţi teologi” ai Bisericii limbajul capătă o vădită capacitate de expresie poetică?

Într-adevăr, cuvântul despre taina negrăită reclamă un mod de exprimare poetic, şi cei trei sfinţi ai Bisericii care au primit supranumirea de „teologi”, anume Apostolul Ioan, Sfântul Ierarh Grigorie de Nazianz şi Sfântul Simeon Noul Teolog, s-au bucurat din plin de acest dar al limbii care este plasticitatea rostirii poetice. M-aş opri, spre exemplu, la imnele scrise de sfântul Simeon Noul Teolog. Poezia sa e importantă prin descifrarea semnificaţiilor ei mistice, decelabile printr-o cercetare a trăirii sale. Observăm că experienţa luminii necreate atotînvăluitoare pe care el o trăieşte este o experienţă a transfigurării tuturor lucrurilor şi mai ales a acelor realităţi pământeşti care păreau a nu avea un statut spiritual înainte de a fi văzute în duh. Trupul, veşmintele, micile obiecte banale din jur apar deodată altfel: ieşite din inerţie, ele se mişcă şi strălucesc precum nişte mădulare ale Duhului, la un alt nivel, asemănător, poezia ce-şi respectă propriul specific, estetic şi vizionar, pregustă aceeaşi experienţă mistică a ieşirii din inerţie a lumii, o dată cu pneumatizarea, cu umplerea ei de prezenţa Duhului.

Mi-aţi mărturisit că unul dintre poeţii dvs. preferaţi este Rainer Maria Rilke. Ce vă atrage în special la el sub aspectul poeziei religioase şi ce anume îi conferă acesteia, după părerea dvs., actualitatea inepuizabilă?

Îmi mărturisesc preferinţa pentru Rilke, un poet al presimţirilor eshatologice, în a cărui poezie se face auzită chemarea gravă a îngerului. În „Elegiile duineze”, în „Cartea cu imagini” sau în „Sonete către Orfeu” dominantă e imaginea de respiraţie a sufletului, care aduce cu sine un „câştig de spaţiu”. Manifestarea lumii e funcţie de mişcările subtile ale spiritului: „Arborii cresc în auz, străpuri”. Vedem că realitatea fizică se mişcă altfel, prin apariţii inedite, pe calea propagării unei unde peristaltice, ce-şi are originea într-o intenţie sufletească şi cu care realitatea întreagă se arată solidară. Acest flux sufletesc unduitor căruia îi răspunde prompt chipul lumii e proprietatea esenţială a imaginii rilkeene. Nu suntem departe de fenomenologia muzicii, care şi ea a constituit o temă predilectă în poezia lui Rilke. În muzică, starea de suflet creează deschidere sau închidere, creează spaţiul: „Cântul zvârle zări în care ne mişcăm”. Cum spune plastic părintele Ghelasie, subliniind rolul determinant al sufletului, „spaţiul este în suflet, nu sufletul în spaţiu”. De asemeni, meditaţia asupra morţii degajă nebănuite resurse ce ţin de resorturile cele mai intime şi misterioase ale vieţii. Moartea, pentru poetul german, este „acea parte a vieţii care nu este întoarsă către noi şi pe care nu o luminăm”. Rilke cântă spaţiul obârşiilor infinite întemeiat în apofatic.

Sunteţi fiu duhovnicesc al părintelui Ghelasie, din ale cărui scrieri mistice nu lipseşte această dimensiune poetică, iconică a cuvântului, de care aţi pomenit. Spuneţi-ne câteva cuvinte despre înrâurirea sa în ce priveşte urmarea vocaţiei dvs. teologice şi literare.

Părintele Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei este autor al unor scrieri teologico-mistice cu multiple răsfrângeri filosofice şi poetice. El este o personalitate în care teologia a dospit aluatul culturii. Deschiderile create de reflecţiile sale, de mistica şi antropologia iconică dezvoltate în scrierile sale – în curs de reeditare la Platytera – au constituit pentru mine un model şi o impulsionare continuă spre o înţelegere aprofundată, coerentă cu Tradiţia Bisericii şi cu bătaie largă a viziunii creştine în dinamica transpunerii ei în cuvânt. De pildă, el aşază cuvântul sau limbajul mai presus de gândire. Într-un înţeles mistic şi teologic creştin, aceasta corespunde afirmaţiei că Fiinţa, Sufletul sau Persoana este mai presus de energii. Fiinţa ca Persoană este unitate în sine şi model cauzal pentru unitatea vie la orice nivel de existenţă. Rupte de legătura cu sufletul, energiile materiale se destructurează, cunosc fenomenul entropiei şi îmbracă imaginea morţii. Ca urmare a căderii, sistemele energetic-materiale cunosc structurarea şi destructurarea, orientările antagoniste, interne sau externe. Pentru părintele Ghelasie, matricea gândirii structuraliste este logica antagonistă a energiilor – cum o numise Lupaşco – care reflectă însăşi starea de cădere în sens creştin. Sufletul, însă, transcende această logică antagonistă, el este şi asigură unitatea dincolo de opoziţii; de aceea, expresia sufletului, cuvântul, manifestă chipul şi relaţia între unităţi depline, între chipuri ce comunică între ele. În poezie, cuvintele încetează să mai fie părţi într-un sistem de opoziţii antagoniste. Identitatea poetică e întemeiată la nivel prereflexiv, preanalitic, în purul act al rostirii de sine a fiinţei. Starea aurorală a rostirii poetice indică spre starea dintâi a fiinţei în sens teologic.

(interviu realizat de Radu Găină, Bucureşti, Septembrie 2010)

Poezia

poezia nu mai poate să rabde cruzimea cu care oamenii sunt aruncaţi în mizerie. îşi iese din fire. poezia strigă după copiii nenăscuţi. suntem un popor de irozi, zice. un neam de copii cruzi, gata să jertfească uitării.
unde s-a pierdut frumuseţea creştină, strălucirea de a pătimi pentru dragoste? când s-a topit puterea de-a da un sens suferinţei, de a învinge, prin ea, necesitatea brută? îşi va regăsi omul chipul mai presus de fire? fără forţa renunţării la sine, fără ochiul bun care vede în toate miracolul, suferim fără speranţă.
în goana după lucruri, viaţa noastră se termină înainte de a fi început. viaţa – un pumn de aur ce, rămânând nedăruit, se preface în pulbere. ce e mai important decât sufletul? iar trupul, biserică a Duhului Sfânt, până când va fi profanat? lovim cu piciorul în ţepuşă şi găsim voluptate în asta.
aşa cum există o viaţă a poeziei, există şi o poezie a vieţii. dar nu mai vedem ieşire, pentru că am uitat s-o căutăm la Dumnezeu, Cel ce naşte poezia vieţii.
ea ne poate salva şi acum, după căderi fără număr, pentru că are suflarea Cuvântului, despre care nimeni nu ştie de unde vine şi încotro se duce. ea dă ochilor lumina credinţei.
poezia o visează pe Lucia Fecioara: nenumăratele mâini nu pot s-o clintească din loc, chipul ei tronează în focul lipsit de putere. o vede cum cere lungirea pătimirii, ca să risipească frica de chinuri a celor din jur. cu gâtul străpuns de sabie, ea nu încetează să spună gândul lui Dumnezeu.
poezia caută la rănile lui Evstratie, arse şi frecate cu hârburi ascuţite, la corpul său deodată eliberat de plăgi. la felul cum merge cu tălpile străpunse de cuie, când de pe acoperiş Mardarie vede o stea strălucind peste el. poezia află capul lui Avxentie în stejar, străjuit de un corb. ea înfăşoară în tăcere limba şi mâinile tăiate ale lui Evghenie, şi fluierele sfărâmate ale picioarelor lui.
ne resemnăm prea uşor, pentru că nu preţuim timpul, ci obişnuinţele vremii.


Florin Caragiu

Serile „Sinapsa” de Poezie şi Muzică Religioasă - Ediţia a V-a, Sala Oglinzilor, U.S.R., 17. 12. 2010, de la orele 17.00

Vineri, 17 Decembrie 2010, de la orele 17. 00, în Sala Oglinzilor, sediul U.S.R., Calea Victoriei 115, Editura „Platytera”, Asociaţia „Sinapsa” şi Asociaţia "Orante" organizează ediţia a V-a a Serilor „Sinapsa” de Poezie şi Muzică Religioasă.

Vor recita din creaţiile proprii: Constanţa Buzea, Liliana Ursu, Paul Aretzu, Mircea Bârsilă, Marian Drăghici, Octavian Soviany, Nicolae Tzone, Elena Dulgheru, Cosmin Perţa, Eugenia Ţarălungă, Dana Banu, Monica Patriche, Cătălina Cadinoiu, Aida Hancer, Adrian Diniş, Florian Silişteanu, Aleksandar Stoicovici, Florin Caragiu.

Cu acest prilej se vor lansa volumul "Cartea cu anluminură" (ed. Pământul, 2010) de Paul Aretzu (prezintă Mircea Bârsilă, Marian Drăghici şi Gheorghe Frangulea) şi numărul VI al revistei „Sinapsa”.

Seara va cuprinde şi un recital de colinde bizantine.

Moderator: Florin Caragiu

Partener media: Ziarul Lumina, www.agonia.ro

Intrarea liberă

Despre limbă şi despre noi

Numai în cuvintele limbii tale se întâmplă să-ţi aminteşti de lucruri pe care nu le-ai învăţat niciodată" - iată un gând al lui Constantin Noica pe care e bine să-l scoatem din uitare, cel puţin ori de câte ori reflectăm la ideea românităţii noastre. Vorbirea omului este şi fiinţa lui, ca tezaur de înţelesuri uitate, spunea filosoful român. Ea poate "reîmprospăta şi spori gândul, din neaşteptatele, uneori uimitoarele adâncimi de înţeles". Mai mult decât atât, neîntrecutul analist al rostirii româneşti ("Cuvânt împreună despre rostirea românească") înclina să creadă - nu întâmplător, traducându-şi această năzuinţă conform unui scenariu creştin - că merită să ne înfăţişăm cu limba noastră la judecata istoriei, pentru că astfel putem da seama noi, ca naţie, despre modul şi măsura în care particularul a întrupat universalul. Acest universal, spre care deschide limba istorică şi pe care, în felul său unic, Noica a ştiut să-l surprindă, ne-a prilejuit, în fond, întâlnirea cu chipul universalităţii creştine a firii.

Deschizând cartea rostirii româneşti, care zace adormită sub peceţi de timp, şi de pe care scrisul pare a se fi şters sub depuneri de neatenţie, restauratorul se vede pe sine ca şi jucând rolul unui prinţ din basm, un basm precum "Frumoasa din pădurea adormită". E nevoie de a bate un drum lung şi împănat cu peripeţii, dar mai ales de cuminecare, de fericita întâmplare cu "sărutul", pentru a întâlni şi apoi a trezi din somnu-i de moarte fiinţa limbii.

În fond, e vorba de o întâlnire cu noi înşine. Modernul Borges se referea şi el la aceasta, atunci când obişnuia să afirme despre limba naţională că e agentul unui act de personalizare, făcând cu putinţă cuminecarea iubitoare. În acest sens, Borges invoca un argument poetic, citând adesea memorabilele versuri despre o îndrăgostită fascinată de faptul că alesul ei o "privea în germană" şi "îi vorbea în germană".

Cuvântul "cuminecare", a arătat Noica, vine de la latinescul "communicare" şi, prin latina eclesiastică, a dobândit acel sens teologic specializat în toate limbile romanice. Româna, însă, cu o fervoare care îi este proprie, a preluat cuvântul spre uzul vorbirii obişnuite, ajungând să extragă din el un sens diferit de ce înseamnă, simplu, "comunicare", şi transmiţându-ne un mesaj de felul: omul din adânc aspiră după starea de încreştinare a comunicării, care este "cuminecarea". El râvneşte după relaţia înţeleasă prioritar ca dialog al iubirii, chiar mai presus de ce se comunică. Astfel, ne vedem îndemnaţi de însuşi spiritul limbii să acordăm maximă însemnătate - pentru tot ce înseamnă menire şi realizare umană - stării de împărtăşire, de reciprocitate sufletească. Acesta este, de fapt, şi orizontul optim în care se poate realiza comunicarea însăşi, fără a tăia informaţia de la rădăcina "restului ei nespus", de la legătura ei vie şi intens capilarizată cu întregul.

Un alt cuvânt, cel de "hotar", a cunoscut un destin cu totul special în română. Cu hotarul, spune Noica, "putem încerca să deosebim, să hotărâm între partea diavolului şi cea a omului în lucruri". A avea hotare, a se hotărî, a hotărî, a se drept hotărî şi a bine hotărî, iată cum se poate gândi în limba noastră. Iubitul îi "hotărăşte" zilele sale iubitei (i le dăruieşte şi i le jertfeşte deopotrivă). Cineva e zidit şi hotărât pentru o altă lume. Există un hotar al vederilor de taină, care stă deschis asemeni orizontului.

Aici Noica vede "pozitivul hotarelor şi al hotărârilor", care nu semnifică limitaţia rigidă. Când e înfrânt diavolul?, se întreabă Noica în acest punct. "Când hotarul vine dinlăuntru, nu din afară, când ai nelimitaţia înăuntrul, şi nu în afara hotarelor". Ne întâlnim aici cu aceeaşi concepţie despre viaţă pe care o elogiază şi Eminescu în "Scrisoarea a III-a", cu cuvintele atribuite lui Mircea cel Bătrân: "Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul...". Aparent, un paradox uriaş... Cum să-şi "apere" cineva sărăcia? În acest punct, patriotismul devine, evident, o mărturisire creştină - cu semnificaţii nebănuit de adânci - despre rostul vieţii şi al istoriei.

Florin Caragiu

(Text publicat în cotidianul "Lumina", Duminică 12 Decembrie 2010, rubrica "Invitatul săptămânii")