1 mai, pe lipscani

terasele sunt pline de tineri care discută
despre viitorul incert, sau degustă singurătatea
cu căşti în urechi. vorbele se amestecă-n aer,
o adiere mângâie feţele.

mai ieri eram într-o ceainărie din Dortmund,
la masa de despărţire cu prietenii
din Germania, Chile, China, Spania, Noua Guinee,
după care ne-am risipit în patru vânturi.

crema de linte are gustul acestui trecut
ce scaldă plaja de la marginea lumii,
unde eşuăm cu speranţa secretă
că o lume nouă aşteaptă urme de paşi pe nisip.

acum seara aşază-n pupile un punct luminos.

în herăstrău

am ascultat strigătul intens, de trompetă,
al păunului alb ce-şi ţine încordat
evantaiul. aparatele foto, clipind, fură
crâmpeie din trista-i strălucire. ne plimbăm
pe malul lacului cu ochii la valuri,
peste care cerul se-aşterne, ca un văl de mireasă.
lebede albe, negre, se învârt în ţarcul de apă.
gâtul lor, uşor frânt în mijloc, îi încântă
pe copiii veniţi cu mamele lor de mână.
două vaporaşe şi o duzină de bărci traversează
oglinda lichidă. peste tot, biciclete şi role.
piste înclinate, pe care tineri urcă
şi coboară-n viteză, răsucindu-se-n aer.
aproape că am uitat ce-mi zice unul şi altul,
că trebuie să laşi poezia, ca să faci bani.
dar amintirea unui porumbel nemişcat,
într-un cuib dintr-un colţ de clădire,
nu se şterge. nici chipul tău, deşi cuvintele
ascuţite ca un pumnal cad pradă uitării.

la muzeu

toată ziua am vorbit în germană
cu prietenii. în muzeul de artă,
luchian priveşte dincolo de noi:
nu mai poate, deja, ţine pensula.
din cameră în cameră, trecem
ca dintr-un veac în altul. suntem
pe jumătate închişi în piatră,
dar somnul ei visează un chip.
hercule arcuit peste gâtul leului
strânge la piept propria viaţă.
icoanele vechi ne află prin săli
şi ne întorc către un viitor
la care, a căuta, arar îndrăznim.
înainte de a-ntoarce faţa spre ele
suntem priviţi. şi luăm lumină
pentru clipele-n care ne-ntrebăm
de ce ne-am născut.
bem limonadă cu mentă într-un bar
clădit din ruine şi sticlă. ne amintim
de zilele-n care defilau tancuri pe străzi
şi cărţile din biblioteci au ars, cum
ard lucrurile la capătul timpului, când
limbi de foc peste limbile amestecate
se-aşază - aidoma liniştii peste cuvinte.

înstrăinare

te îndepărtezi de un om
cum ai porni spre el
pe drumul cel mai lung posibil,
şi-n tot acest timp te rogi
să fie iubit. luna şi soarele
se dezlipesc de pe cer şi cad
în dreptul tău. nu există ieşire
din acest întuneric ce te acoperă
ca o judecată înainte de vreme,
doar o speranţă fără alt sprijin
decât numele Domnului.

oraşul din vis: gelu

gelu merge şi zece ore pe zi, colindă, 
una după alta, străzile oraşului.
zici că s-a născut în mers, aşa-i prieşte.
după primele trei-patru ore de marş,
simte o oboseală plăcută. şi, de aici
încolo, parcă îl poartă picioarele singure.
e cel mai bun tovarăş de plimbări,
numai să nu-l ţii de vorbă,
pentru că în timp ce străbate distanţele
el visează. nimeni nu ştie ce. dar aşa
zic unii şi alţii, că uneori zâmbeşte
enigmatic, alteori grăbeşte pasul
ca şi cum ar urmări ceva sau pe cineva,
câteodată se-ncruntă şi aproape că stă pe loc,
dar nu se opreşte niciodată. când n-avea
de lucru, făcea cumpărături la jumătate
de cartier. mai nou lucrează la poştă.
abia seara târziu cade lat de oboseală
în patul unei cămăruţe de la mansardă.

oraşul din vis: rada

rada are un defect de vorbire.
cuvintele-i ies din gură neclar,
cu un uşor şuierat, iar când observă
că i s-a remarcat beteşugul,
îşi scarpină cotul până la sânge,
discret, cu unghiile sfărâmicioase.
a căpătat, în timp, o eczemă. vorbeşte
cu glas scăzut şi îşi maschează gura
cu palma. o clipă pare că vrea
să spună ceva, dar în următoarea
îşi reţine cuvintele. te ascultă atent
şi aprobă din cap. dacă o întâlneşti,
face un semn de salut, surâde,
uşor încurcată, şi preferă să mimeze
o oarece grabă. se uită cu nesaţ
la tot felul de filme, intră în sălile
de cinema cu bucurie pe chip şi iese
tot tristă. se roagă să nu-i vadă nimeni
pe drumul către casă, lacrimile.

oraşul din vis: ana

ana are grijă de copilaşul ei,
care şchiopătează de mic. îl iubeşte
ca pe ochii din cap. el pleacă uneori
de acasă, fără să ştie încotro merge
şi după ce se întoarce nu-şi mai aminteşte
nimic. tot timpul cât lucrează în fabrică,
mama se roagă pentru băiat,
să nu păţească ceva. azi l-au bătut
nişte băieţi mai mari, buzele-i sângerau
când a apărut în prag. ea i le şterge
cu o batistă curată, îşi ţine o palmă
pe gura lui, minute în şir, sărutându-l
pe frunte. el arată cu mâna întinsă
spre perdeaua albă, legănată de vânt –
doi hulubi se mişcă încoace şi-ncolo.

oraşul din vis: lili

îşi sună des mama bolnavă,
care o ceartă mereu
pentru că-i încă singură.
îi trimite lunar bani de medicamente.
la serviciu, şeful o mustră
pentru că-i uitucă şi întârzie dimineaţa.
nu poate dormi. citeşte mult noaptea,
de aceea-i slăbesc ochii.
ieri a intrat în biserică
şi a aţipit cu capul pe rama unei icoane.
când s-a trezit, nu mai ştia unde este.
a ridicat privirea
şi ochii Maicii Domnului erau vii,
iar ai ei erau plânşi.

bambi

odihna e în chiar aceste rădăcini uriaşe,
scoase la soare, pe malul întărit cu ţăruşi.
ţintind cu undiţa departe, lângă plutitoare
felii de pâine, pescarul prinde caraşi. îi trage
încet spre sine, îi scoate afară şi-i mângâie,
înainte de a le da drumul din nou în apă.
e un joc liniştitor, lângă fâşia de pământ
cu puieţi altoiţi, ce dau muguri. pe aici
au fost mlaştini şi o droaie de şerpi, iar acum,
trei cabane şi-n dreptul lor, trei lacuri.
două gâşte sălbatice îşi iau zborul şi trec
din primul lac în următorul, apoi în al treilea.
oare pe unde-şi are culcuşul, în desişuri, bambi,
căpriorul lăsat liber cu luni în urmă?
mai apare câteodată pe creste, adulmecă văzduhul
şi caută o clipă spre vechii lui prieteni.
crapii aruncaţi în ape acum nişte ani,
au tot crescut în adânc. dintr-un leagăn
prins de un arbore gros, văd legănându-se
norii. seara se lasă ca o istorie
ce prinde viaţă îndată ce-a fost povestită.

jocul cu moartea

la început a creat Dumnezeu lumea
şi a văzut că este bună.
dintre îngeri, unii, căzând,
au inventat moartea. şi a gustat omul
din moarte şi a văzut că nu-i bună.
mai pe urmă Dumnezeu, întrupându-se,
a trecut prin moarte şi a adus învierea.
omul a gustat din înviere
şi a văzut că e bună. apoi a gustat
şi din moarte şi a simţit omul
în moarte gustul vieţii de veci
şi că acum este bună.

ţintind geniul

un bătrân într-o cârciumă
arată nervos cu degetul,
priveşte polifemic la nimeni.
lăudându-se,
are un roi de tristeţi
în jurul capului chel.
e un nume, desigur,
şi totuşi viaţa a rămas
departe de el, în tot acest timp
în care se căţăra pe culmi,
pierzând cerul.

amintiri de niciunde

un taur şi-o gărgăriţă. aceste imagini
nu se dau despărţite în mintea mea,
de parcă o tijă de oţel le-ar lega.
ce pot avea în comun? şi totuşi,
gărgăriţa apare pe-un corn suită,
fluturându-şi aripile. iar taurul
şi-l ridică încet, ajutând-o să-şi ia zborul.
auzisem că şapte generaţii de vulpi
au fost crescute cu dragoste,
iar la sfârşit progeniturile erau blânde,
ca nişte câini de casă. acum taurul
coboară dealul, iar gărgăriţa stă nemişcată
lângă genunchi, pe o tufă-nflorită.
după ce te cunoaşte, cuiva nu-i mai place
de tine – privirea devastată, ca o colină
cu arborii smulşi, un râs absent şi locul tău
deja e-n altă parte – ca sporii de păpădie
când sufli spre ei, se risipeşte.

cârtiţa

gropi pe tot dealul. în întuneric
înaintează încet, abia o rază la capăt
încălzeşte ochii cât un grăunte de mac.
pieptul atinge pământul, simte seva
urcând din rădăcini, sau mici făpturi
filiforme, ce înaintează-n adânc.
văzându-i botul ieşit dintre bulgări de lut,
între picioruşe cu membrane palmate,
îmi aduc aminte de zilele duse
în cămăruţele reci, bătrâneşti, unde
înfăşuraţi în umbre sfinţii veghează.
sprijinit pe măsuţă stai faţă în faţă
cu formele lor subţiate: ca lumânările ard
fără să se mistuie. ochii sunt o altă
vitezda. când duhul tulbură apa, ei simt
aruncându-se o viaţă de om înainte,
iar capul plecat, trădând o grijă lipsită
de tulburare – îl înconjură de jur împrejur
o mică boltă de aur, în timp ce se roagă.
toată vremea o fac, afară de clipele-n care, 
răpiţi, înlemnesc, aidoma icoanelor vechi.
aşa rămân în faţa lumii ce curge,
până când, din dosul unor aripi de înger,
răsună un clopot mic de argint.

scrisori de la schit

1. pelerin

treci puntea dărăpănată, din lemn,
peste râul iute, spre izvorul din stâncă.
rugăciuni se revarsă, cum în căuşul
de piatră, apa se umflă.
pe pieptul de calcar, sunt icoane
sculptate de ploaie şi vânt,
sau de un înger, cu degetul,
pe când între blocuri chemai
dragostea căutătoare-n abis.
te legeni sub cer, prins
de un nume ieşit din inima ta.


2. vedere de Paşti

o sobă, o masă, o candelă,
un pat, un dulap, icoane –
sunt chilia din care privesc
lumina prinsă în nori, sus,
peste mâna cu o mie de degete
a pădurii. şi acest cântec
al păsării ce taie căile
inimii – care altul ar putea ghici
atât de aproape raiul, lovindu-ţi tâmpla,
când vederea ce se-ntunecă brusc
simte dragostea prăduitoare
a unui mormânt, în care doar ea,
moartea, adastă?


3. peisaj

aceşti pini sunt săgeţi trase spre cer
dintr-un arc de piatră – lent
despică văzduhul şi se opresc oarecând,
aşteptând o ţintă umblătoare,
cu trenă de ceaţă, pe creştetul merilor uzi.
râul ce se năpusteşte-n aval
şi braţul de lemne părăsit –
le voi atinge de clopotul ce adoarme
durerea. iar glasul stăruitor al unuia
şi tăcerea pătrunzătoare a celuilalt
o vor împinge, pe trepte de aer,
spre Domnul. şi când Îl vede, spre ea
coborât, se opreşte din scâncetu-i.
şi intră în jocul fără învinşi.


4. foc de tabără

acest chip, deodată înăuntru şi afară,
dezvelit, dar şi acoperit –
de lumina slabă a candelei –,
el dă cântărilor mlădiere. pârâul
ţi-a arătat că liniştea are glas.
acum gândul păleşte înaintea unei feţe
întoarse spre tine. ea ştie
până şi ceea ce tu de tine însuţi ascunzi –
şi iartă-ndelung. iar împăcarea ei
e un foc ce te-nvăluie.
în jurul lui, priviri aţintite spre tine
îşi cer partea de dragoste.


5. spre seară

cerul – în care privirea înaintează
fără să se sature, fără să obosească,
după zile de ploi mărunte –
îşi împarte cu văile dezmorţite visul:
sunt norii iuţi – nori luminoşi,
nori cenuşii – forme ce, destrămându-se,
pun în mişcare imagini: o rădaşcă,
o fecioară îngenuncheată, un arc –
şi gândul se stinge în bătaia de toacă.
îngerii îţi duc, pe pânze mari, sângeriu,
chipul. faţă în faţă cu tine însuţi stai
şi clopotul – acest chivot întredeschis –
învie cântecul inimii.


6. înnoptare

sfârâitul butucilor ţine trează
această rugăciune, ce iubeşte să se piardă
pe sine în întuneric – un ascunziş,
în colţul ochiului, cu porţi de mărgăritar.
moartea-i un uliu cu ghearele-nfipte
în rărunchi. stai nemişcat şi aştepţi
să se năruie un blestem. chipul tatei –
imobil, cu dâre de lacrimi – îţi apleacă,
încet, fruntea. şi-l vezi deodată schimbat,
pulsând în el această nocturnă chemare,
cum în copilărie – în vis ori vedenie –
ţi s-a înfăţişat – vie – o icoană.


7. recviem

gândul meu se-ndreaptă către cei ce-au plecat.
cei ce vieţuiesc pe pământ – cei mai mulţi –
una ştiu: strâng şi risipesc,
şi se-ndoiesc cumplit de iubire. morţii, însă
(cei ce nu-şi acoperă cu amândouă mâinile feţele)
n-au nevoie să spună ceva: ei văd deajuns
şi te privesc cu speranţă. şi chiar dacă zăresc
grozăvii ascunse, nu se leapădă. ei cunosc,
de acum, cât de slabă-i dragostea noastră.
nu în ea se încred, ci în Cel ce-i ţine vii,
morţi fiind – ca să se umple de sevă – prin noi –
acest trunchi bătrân şi uscat, căruia ramuri sunt.
înviaţii, ei, pot spune mai mult.


8. peste drum

am văzut candelabre pe care ploaia,
ea, le aprinde – sunt aceşti meri
ce dau muguri. şi cântul mierlei – ce-i altceva
decât o sondă adâncită-n auz?
sunt zile în care treci drumul subţire
şi urci de cealaltă parte a dealului –
cu grijă să nu calci vreun melc –
şi-acolo, în grajd, pe paiele roase,
îţi aminteşti de „cât de puţin are nevoie
un om pentru a fi fericit”.
şi într-o clipită întunericul umple
spaţiile dintre bârne – şi vezi printre ele
stelele mari, ca-n prima noapte sub cerul liber.
şi viaţa acum te caută, ea, îndrăgostită.


9. convorbire

cât de aproape răsună un glas –
de la celălalt capăt al lumii –
în singurătăţi arar bătute de om:
s-au întâmplat multe în lipsa ta.
şi dorul – această pasăre a paradisului –
se-ncumetă să alunge o întristare veche.
îndrăzneşti să crezi că eşti iubit –
mai mult, că această dragoste
ce ajunge până la tine a ieşit dintr-o Alta.
şi-n ciuda îndelungatelor rătăciri
şi răzvrături, a coşmarurilor de noapte
şi a tuturor spaimelor ce-l urmăresc,
trupul tău se-ncrede în Domnul –
şi vrea să fie una cu El.

10. începutul

la un timp, te apucă o sfârşeală de moarte –
e un infinit chin să-ţi supui mădularele.
şi totuşi, nu-i sfârşitul aici.
de dragul unei bucurii prea fragile,
nu te împotriveşti când o greutate
îţi creşte în trup – dragostea-şi lasă în urmă
răsfăţul unui ospăţ părintesc: uită de plată,
de răsplată. de acum, are înainte un Chip
la a Cărui vedere inima arde.


11. epilog

decât să fii orb de vedere
mai rău e să fii orb de chip –
să-ţi fie trupul o cămaşă de forţă
şi dragostea ce se desăvârşeşte în ascuns
să nu răsară în nădejdea ta.


Mânăstirea Izvorul Poşaga,
Săptămâna Luminată, 2012.

la oşan

cumperi lucruşoare pentru copii
vine furtuna

când mă suni mai mult tac
îmi place să ascult marea pe care o porţi
de mică la gât

dragostea e bărcuţa unui glas
ce duce cu el cuvinte în larg

înviere

iubirea-i moartea dintâi
trupul tău e chiar
piatra împinsă la intrarea mormântului
aflat gol dimineaţa

la răspântii

sunt cu tine şi spun „Tatăl nostru”
peste muşchii speriaţi, când sare minutarul
ceasului de lemn şi soarele se-ntinde cu făcăleţul
pe corp. despărţindu-ne, luăm acest gălbenuş
ascuns în părul desfrânatei ce-L cunoscu
pe Hristos. la picioarele Lui semănăm, 
precum îndrăgostiţii, dar şnurul lor,
tăiat din gândul nostru, leagă acum cuvinte
ce nu se mai aud la ureche: le strângem
din praf, unde roţile se-nvârtesc în gol
şi tristul învingător, căzut în ţărână, scrie:
Dumnezeu nu părăseşte pe nimeni.

fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut

m-am înstrăinat de mine cu aceeaşi putere
cu care am ieşit pe uşă, în noapte.
iubirea nevăzătoare e singura şansă
de a te îmbrăţişa fără a se întoarce zăpezile.
tremuri de frig, iar fruntea scoasă din menghină
se răstoarnă de cealaltă parte a lumii.
am mâncat ultima farfurie cu ştevie,
când pliscul de pasăre răpitoare a lovit aerul –
şi s-a crăpat ca o gheaţă subţire,
din care iese acum singurătatea paştilor.

Mirele vine

ce bucurie să te aud după atâţia ani,
cu o minunată schimbare în suferinţa ta,
povestind de bătrâni frumoşi, de icoana
ce-l face pe un copil să strige ca şi cum Domnul
i-ar lua visul în palmele răstignite,
sau de femeia nebăgată în seamă
căreia, fiindu-i rău, nimeni nu-i vorbise aşa frumos
ca atunci când chipul lui Hristos
a înviat din cuvinte, suflând mângâiere,
pentru că nu ţi-a fost ruşine să-L vesteşti.
şi Mirele a venit la tine pe drumul către mânăstire,
când rugăciunile tale au înţepat cerul
şi o picătură de sânge a curs, şi era vlagă în ea
destulă pentru un urcuş mai abrupt
ca povârnişul pe care se aruncă lumea,
cu sete de Dumnezeu.

Timp şi netimp

Zi de zi şi noapte de noapte străbatem un tunel – tunelul propriei vieţi –, la capătul căruia nu vedem ce este, dar am auzit rostindu-se şi vestea cea bună: că acolo ar fi lumina visată. Trăirea misterului pascal poate fi şi astăzi, chiar în acest „astăzi” al nostru, sumbru, secularizat, o posibilitate de a renaşte cu vederea şi cu inima. Surprinde la omul actual viteza cu care uită de lucrurile esenţiale. Acţiunea şi viteza vieţii, aşa cum se lasă în voia acestora nu puţini dintre oameni, par a avea ca ultim obiectiv uitarea. Uitarea de moarte, uitarea destinului în eternitate, prin refuzul de a reflecta adânc asupra lor. De aceea alergăm, lăsându-ne mult în urmă pe noi înşine, chit că măcar el, copilul din noi, nu moare uşor, pentru că amintirea îl ţine strâns în braţe. Dar vitezomanii şi tehnofilii ce au declarat război timpului pot şi ei, la o adică, să-şi justifice atitudinea cu o aparentă îndreptăţire: dacă vom coborî din caruselul psihedelic, zic aceştia, ne vom aduce aminte de moarte şi ne vom preface atunci în spirite rele, asemeni „îngerului mov” al întristării. Pentru noi, eternitatea nu există, dar clipa există încă şi în ea credem.
Cu timpul, însă, tot omul îşi dă seama că a nu crede în veşnicia vieţii şi în existenţa sufletului, cu lumea lui de poveste, nu rezolvă niciodată la modul tranşant problema existenţei sau pe cea a inexistenţei de acest fel. Necredinţa nu se poate impune împotriva credinţei, care este intim legată de viaţă şi de dorinţa continuităţii ei într-o formă benefică. Indiferent de ce şi de cât teoretizăm şi argumentăm împotriva vieţii, aceasta există şi rămâne să fie afirmată la infinit de însăşi dorinţa nestinsă a omului, împotriva căreia el nu poate face nimic. Or, dorinţa ca şi viaţa, ca şi binele, sunt enigme ce nu pot fi elucidate atât de lesne, punând un „nu” în faţa lor. Philip Kadick e autorul unui enunţ cu o considerabilă pondere de adevăr: „realitatea este acel lucru care, când ajungi să nu mai crezi în el, nu dispare”. Într-adevăr, psihologia arată că în fiecare om există mai multe tipuri de conştienţă, în unele cazuri acţionând simultan. De fiecare dată când se ia o decizie prea apăsată de către unul dintre aceşti subiecţi psihici, celălalt tinde să-şi facă apariţia, cel puţin sub formă de observator ironic al alter-ego-ului său. După antici, dedublarea sinelui scoate la iveală partea aleasă a sufletului, numită „daimon”. Opusul acestei entităţi contemplative era socotit a fi „eidolon”-ul, eul inferior, robit în viaţa cotidiană acţiunii utilitare, altfel spus, orbirii pragmaticiste. Se ştie că Platon considera partea cea mai competentă a sufletului drept duhul păzitor dăruit de către zeul bun, care înalţă omul către sălaşul său din ceruri.
Contemplaţia privită ca o ieşire din timpul consumului, al trierii utilitare ce se aplică datelor realităţii, permite o altfel de apariţie a acesteia din urmă. Misticii s-au referit, în acelaşi sens, la stoparea vârtejurilor mentale, la coborîrea minţii în inimă, care reprezintă o motivare a minţii de cu totul alt ordin decât cea făcută cunoscută în viaţa curentă. Se poate spune că insul pragmatic, deşi se crede excesiv de realist, are, de fapt, cel mai slab contact cu realitatea. Pentru călătorul în mare viteză, peisajele ce se perindă dincolo de geamul automobilului său nu există. Nu există nimic decât scopul acţiunii, un gând fix şi persistent, ce posedă orbeşte voinţa, care închide simţurile la tot ce-i în jur, pentru ca prin această „economie de mijloace” să poată fi realizată cât mai eficient intenţia, la rândul ei depăşită în viteză de o altă intenţie, şi apoi de o alta şi aşa la nesfârşit. Unde se află realitatea astfel anihilată de viteză?... A. Lalande, în cartea sa „Iluziile evoluţioniste” (Paris, Alcan, 1930), a făcut observaţia de bun simţ că suspendarea, pentru moment măcar, a fugii minţii îi lasă realităţii iniţiativa de a se manifesta ea însăşi, îi permite realităţii să apară, nedistorsionată în chingile prea strânse ale subiectivităţii. Universul dobândeşte, astfel, o imagine cu un crescut grad de complexitate. „Poate că primul savant, primul artist, primul gânditor nu puteau fi astfel decât printr-o infirmitate care le paraliza, mai mult sau mai puţin, impulsul nereflexiv al naturii. Atunci când acţiunea se lansează în afară, nu lasă urme în conştiinţă; când, însă, ea se opreşte sau se desfăşoară greu, ea apare la lumină” (p. 133). Tocmai acest lucru pare că îl înfăptuieşte, prin însuşi mobilul ei intim, arta: un tablou imobilizează o realitate, opreşte timpul în loc, la fel cum se întâmplă, de altfel, şi în icoane, despre care teologia afirmă că aduc cu ele prezenţa însăşi. Îngheţul clipei e menit să facă vizibile şi, mai mult, să dilate detalile până atunci înghiţite cu voracitate de viteză. Pentru prima dată se fac văzute chipurile. Un fragment din Protoevanghelia lui Iacov, găsit într-un manuscris vechi (Bodmer, 5) sună straniu de actual în contextul nostru de receptivitate. În acest text, de-estomparea realităţii prin oprirea ei în loc, fază premergătoare „imobilizării iconice”, survine cu o uimitoare claritate. Scena are loc înainte ca Fecioara Maria să nască. Privitorul nu e nimeni altul decât Iosif, soţul Mariei: „Eu, Iosif, mergeam fără să înaintez nici un pas. Am privit aerul şi l-am văzut încremenit de uimire. Am privit bolta cerului şi am văzut-o nemişcată. Păsările îşi încetară zborul. Am privit pe pământ şi am văzut câţiva oameni, aşezaţi în jurul unui blid, gata să mănânce. Dar mestecând nu mestecau, luând dumicatul nu îl luau şi ducându-l la gură nu-l duceau. Toţi stăteau cu ochii spre cer. Era şi o turmă de oi, care, însă, nu se mişca din loc. Păstorul ridicase toiagul, dar mâna îi încremenise deasupra capului. Am privit spre râu şi am văzut cum stăteau mieii cu boturile aplecate, dar fără să bea. Apoi, dintr-o dată, toate îşi reluară mersul lor firesc” („Evanghelii apocrife”, ed. a II-a, Polirom, 2007, p. 52). Teologia Întrupării are în centrul ei ideea de iconicitate, prezenţa Logosului în lume şi a întregului în parte. „Mersul firesc” al lucrurilor, la care se face ultima referire din textul citat, se sprijină pe icoana lor, care originează în afara timpului, astfel încât din pura prezenţă a unei fiinţe se poate ghici, totodată, şi sensul ei, prezenţa neputând fi separată de sens, de strălucita potenţialitate logosică. Prezenţa cu astfel de încărcătură devine, prin urmare, relevantă prin sine. După creştini, prima „realizare” a realităţii constă în investirea ei cu logos, un logos reunind individualul cu comunionalul şi particularul cu universalul. A opri realitatea într-o icoană a clipei, pentru a o contempla, înseamnă a o trăi ca pe o infinită potenţă şi, totodată, ca pe o indicibilă promisiune, în acelaşi timp binecuvântând pământul, cel ce a dat trup Logosului şi a fost ridicat în slavă, în clipa învierii lui Hristos din moarte.
Din direcţia ştiinţei moderne, un psiholog şi un fizician, Karl Pribram şi David Bohm, au dat o replică posibilă ideii de logositate a existenţei, ce reprezintă o convingere fundamentală a teologiei creştine. În inima existenţei, afirmă David Bohm, stă ordinea implicită sau înfăşurată a existenţei. Concluzia acestor doi savanţi arată că atât memoria, cât şi întregul univers, funcţionează pe principiul holografiei: partea poate evoca întregul sau poate răspunde întregului. În acest mod de interpretare, ordinea ascunsă sau înfăşurată caracterizează atât conştiinţa, cât şi materia. Universul acţionează şi se desfăşoară prin rezonanţe tainice, prefigurând raportul între mădularele unui trup.


Florin Caragiu


(text apărut în revista "Ramuri", nr. 4 (1150), Aprilie 2012)

Gândirea matematică, la frontierele cunoaşterii

Despre matematică precum o formă de asceză a gândirii se poate vorbi amintind de ceea ce unii filosofi au numit reflexivitatea gândirii. În această calitate, matematica diferă de ştiinţele experimentale. Ca atare, a fost apropiată de poezie şi suscită meditaţia filosofică. Aprofundând esenţa matematicii, ajungem la ideea de cunoaştere a cunoaşterii, la ceea ce Ion Barbu, de pildă, abstractizând şi generalizând foarte mult, a numit existenţele substanţial indefinite: punctul, dreapta, planul etc.

Limbajul matematic şi structurile lumii fizice

S-a vorbit despre apariţia problemelor în matematică. La originea lor e bucuria jocului şi meditaţia asupra limitelor. Fiind cea mai puţin dependentă de influenţele exterioare, gândirea matematică, s-a spus, dă seama de însuşirile generale ale gândirii şi, în această calitate preocupă psihologia, ca şi filosofia. Matematica pune filosofiei întrebări precum: statutul entităţilor matematice, natura intuiţiei matematice, problema interacţiunii dintre continuu şi discontinuu, infinit şi finit, global şi local. Matematica, trebuie spus, este partea exactă a gândirii umane. Galilei a pus bazele spiritului ştiinţific modern, care abordează matematica nu doar ca pe un instrument de cercetare, ci ca pe un factor ontologic. Meditaţia asupra logosului matematic, a raţiunii calculatorii, asupra cantităţii şi relaţiilor captează deopotrivă interesul psihologiei, filosofiei şi teologiei. În psihologie, Jean Piaget a analizat raportul dintre structurile matematice şi structurile operatorii ale inteligenţei, dar şi raportul dintre legile construcţiei matematice şi cele ale organizării vii, înţelese ca o sinergie a funcţiilor ce corespund structurilor de grup, de ordine şi topologice. În teologie, logosul matematic e văzut uneori ca o proiecţie a logosului divin în creaţie, la nivelul cel mai general, al cantităţii şi relaţiei cantitative. Cât priveşte domeniul calităţii şi al atributelor şi cel al relaţiilor calitative, ele nu mai ţin de studiul matematic, ci de un alt tip de cunoaştere, afectivă, poetică, mistică.
Existenţa matematicilor, s-a spus, surprinde prin caracterul ei totodată riguros şi fecund. Fecund în sens de frecventă confirmare experimentală a rezultatelor. În matematică, orientarea intuiţionistă a câştigat teren în detrimentul celei logic-formaliste; în cel mai bun caz, avem de-a face cu combinarea celor două metode. Intuiţioniştii pun accent pe caracterul fecund, cu caracter ontologic, al construcţiilor matematice.
Mircea Maliţa a văzut posibilă depăşirea disputei între intuiţionişti şi formalişti, dintre empirişti şi raţionalişti, cum se mai spune, o dată cu a treia cale, numită cea a experimentului mintal, ce defineşte matematica cu funcţie de noutate şi invenţie la nivel de raţiune umană.
Arhitectura matematicii contemporane a fost fundamentată pe o triadă elaborată de grupul Bourbaki: structură de grup, de ordine şi topologică. Această perspectivă structuralistă nu defineşte elementele separat, ci prin relaţii operatorii. La rândul lor, s-a remarcat, relaţiile operatorii prezintă o putere de transformare şi de deschidere care constă adesea în construirea obiectelor de experienţă. Noţiunea matematică cu ajutorul căreia se descriu simetriile este conceptul de grup. Teoria grupurilor e folosită pentru a descrie simetriile spaţiului-timp şi cele interne ale materiei. Simetriile în microfizică sunt fenomene uimitoare prin recurenţa lor. De pildă, fiecărei particule îi corespunde o antiparticulă. Simetria, prezentă constant în natură, e o idee prin care omul a înţeles şi a creat el însuşi ordinea, frumuseţea şi perefecţiunea, în primul rând prin echilibru. Dacă pentru Roger Penrose entităţile matematice au un statut asemănător ideilor platonice, pentru un gânditor creştin ca Alexei Nesteruk lucrarea ştiinţifică, în general, capătă o condiţie liturgică, în care logosul omului întâlneşte logosul lumii, în lumina Logosului divin.
Pentru creştin, imaginea naturii reprezintă şi o oglindă a spiritului, a imaginii lui Dumnezeu. Nu-i mai puţin adevărat că devenirea, ruperea de simetrie, mai ales în ordine spirituală, e un factor de fluctuaţii uriaşe, generând dezordine pe parcurs, fiind nevoie, pentru recuperarea stării de echilibru, de adevărate salturi în ordinea devenirii. Pentru a-şi regăsi echilibrul interior, sufletul are de făcut un drum lung până la asemănarea cu Dumnezeu. S-a spus, de altfel, că natura umană e modelul în mic al întregii naturi şi staţia ei pilot.

De la mitul golemic şi cel babilonic la conştiinţa limitelor

Cu privire la limitele ştiinţei s-a referit foarte precis Constantin Noica, vorbind despre rezultatele negative din secolul XX: matematica nu poate fi redusă la logică, după cum a arătat Gödel (Ηilbert urmărea o axiomatizare completă a matematicii); fiinţa nu poate fi rostită (Heidegger), deci filosofia trebuie să tacă asupra ei; istoria nu poate fi controlată (eşecul comunismului, observat de Wittgenstein). O dată cu conştiinţa limitelor ştiinţei, la care a contribuit şi Gödel (teorema de incompletitudine a lui Gödel spune că în orice sistem suficient de complex ca să incorporeze numerele întregi există propoziţii corect formulate al căror adevăr nu se poate decide. Mai mult, e imposibil de arătat consistenţa unui asemenea sistem în cadrul formalismului propriu), e ca şi când mitul golemic şi cel babilonic au cunoscut eşecul. Ideea de omnipotenţă a inteligenţei artificiale (simbolizată de golem) şi cea a raţionalizării fără rest (de jos până sus) a problemelor existenţei au intrat în impas.
Fizicianul englez George Thompson, referindu-se la consecinţele indeterminării în fizică, a afirmat despre această limitare fundamentală a cunoştinţelor noastre că este o noutate. Noutatea nu constă în faptul că experienţele sunt imprecise – de când lumea au fost aşa –, ci în faptul că pentru prima oară se vorbeşte de ceea ce nu poate fi cunoscut, că există o limită a cunoaşterii experimentale în sine.

Florin Caragiu


(text apărut în ziarul "Lumina de Duminică", secţiunea "Lumina cunoştinţei", "Religia, Filosofia şi Ştiinţele în dialog", duminică 1 aprilie 2012.)

Experienţa de adevăr şi conştiinţa limitelor

Există argumente pentru a demonstra două opinii opuse. Unele pledează că gândirea matematică actuală se orientează într-o direcţie artificială, divergentă gândirii naturale. Altele, dimpotrivă.  În acest caz, se au în vedere, mai ales, structurile genetice ale inteligenţei.


Fenomenologia şi evidenţele conştiinţei

Husserl a opus logica psihologismului. Psihologiştii, adepţi ai metodei experimentale, dibuiesc şi îşi schimbă în timp opiniile, devenite relative, tocmai pentru că ei nu ţin cont de evidenţa intuitivă nemijlocită, apodictică, cea care ne conduce spre esenţe. Referitor la intuiţie, după Husserl, trăirea psihologică e relativă şi contingentă, pe când cea transcendentală e necesară şi absolută. Numărul trei, de pildă, e considerat un obiect ideal. Domeniul de cercetare al logicii pure este analog, după Husserl, cu cel al matematicii pure, rezultat al ideaţiei transcendentale. Pe Husserl l-a preocupat limpezirea ideii de adevăr în relaţie cu ideea evidenţei în judecată. Geometria, de pildă, e considerată eidetica lucrului. Fenomenologia se pretinde a fi o teorie descriptivă a esenţelor înseşi ale conştiinţei, prin certitudine şi evidenţă operând ca o credinţă. Rolul subiectului în cunoaştere e crucial. Teoria constituirii (opusă teoriei reflectării) e aici la locul ei. Din acest punct de vedere, fenomenologia interesează teologia, dar şi ştiinţa. Teologia are în centrul ei evidenţele conştiinţei. Fenomenologia atestă, apoi, ceea ce mulţi fizicieni cuanticieni au constatat, anume că actul perceperii de către o entitate face materia să prindă viaţă concretă, adică face ca unda să sucombe în particule. Această opinie e cunoscută sub numele de interpretarea Copenhaga. Fenomenologia plasează logica în centrul conştiinţei. În felul în care e concepută, logica devine conaturală conştiinţei, în ideea că ea, logica, trebuie să aibă un sens, un logos, o relevanţă pentru conştiinţă, altfel spus constituie o necesitate a conştiinţei. De pilsă, Husserl respinge contradicţia logică şi afirmă principiul identităţii ca act vertebral al conştiinţei. (Să amintim că paradoxul creştin nu naşte contradicţii logice, în această perspectivă, deşi se depăşeşte ontologia creatului.) Lumea e văzută ca un fir de comunicare, iar omul e receptorul de la capătul firului. Aici au loc evidenţele şi coagularea efectelor majore ale existenţei, la impactul cu conştiinţa. Husserl porneşte de la sens spre realitate, de la efectul în conştiinţă spre descrierea lumii, aşa cum teologia pleacă de la Dumnezeu şi conştiinţa umană, urmând ca prin ele să vadă lumea.
Cât priveşte logica lui Frege, ea este de tip logicist, dezvoltând o concepţie a lui Leibniz şi constituindu-se ca o interpretare idealistă a logicii şi a fundamentelor matematicii. În acest sens, matematica e dedusă din logică şi poate fi asimilată unor concepte şi operaţii pur logice. Studiind condiţiile corectitudinii gândirii, logica simbolică a lui Frege apare la hotarul dintre logică şi matematică. Ea păstrează calea spre o conciliere a formalului cu gândirea naturală.


Limitele ştiinţei şi ştiinţa limitelor

Matematica s-a constituit ca o ştiinţă a limitelor, fie şi numai prin faptul că-şi pune probleme, unele din ele rămânând neerezolvate. Lecţia lui Gödel ne învaţă că valoarea de adevăr se elaborează la nivelul instanţei critice a conştiinţei. Critica face parte din etic cunoaşterii obiective, reflexivitatea fiind imperioasă la orice nivel. Gödel arată că „pentru a demonstra necontradicţia unui sistem formal, e necesar să faci apel la procedee de verificare care sunt străine sistemului şi, deci, într-un sens, mai puternice decât acelea de care sistemul se serveşte”. Cu alte cuvinte, instanţa de verificare nu poate exista înăuntrul sistemului.
Astfel, conceptul de adevăr matematic e foarte problematic, el ţinând mai degrabă de filosofie, ca instanţă critică şi valorizantă şi, mai mult, de un punct de joncţiune interdisciplinar, inclusiv de perspectiva teologică. În acest sens, apreciem poziţia raţionalismului critic promovat de Karl Popper, care introduce criteriul „falsificabilităţii” în locul celui de „verificabilitate”. Astfel, lărgeşte considerabil câmpul analizei critice. Dacă pozitivismul nu recunoştea valoarea de adevăr a propoziţiilor axiologice, pe motiv că nu sunt verificabile, Popper admite propoziţiile axiologice, luând în considerare nu numai discursul ştiinţific şi componenta sa verificabilă, ci şi alte tipuri de discurs, în particular pe cel de tip axiologic, care, deşi nu poate fi verificat propriu-zis, nu poate fi nici falsificat. Aici se deschide o poartă spre a recunoaşte statutul de adevăr faptului spiritual. Popper a fost primul care a depăşit, prin raţionalismul critic, pozitivismul, propunându-şi să evite „marea greşeală pozitivistă de a exclude sistemele teoretice cu sens din ştiinţele naturii pur descriptive”, adică o abordare care conferă adevăr numai rezultatelor descriptive din ştiinţele naturii. Dacă Cercul de la Viena caută un criteriu de demarcare între ştiinţă şi metafizică, criteriul de demarcare la Popper e între ştiinţă şi pseudoştiinţă.
Hermeneutica lui Gadamer pune în discuţie pretenţia la universalitate a metodologiei ştiinţifice şi constată că din chiar interiorul ştiinţei moderne există o rezistenţă la această idee. Totodată, aduce în discuţie ceea ce el numeşte experienţă de adevăr, care depăşeşte domeniul supus controlului metodologiei ştiinţifice. De pildă, experienţa filosofiei, a artei, a istoriei înseşi sunt modalităţi de experienţă în care un adevăr recunoscut ca atare nu se lasă verificat prin mijloacele metodice ale ştiinţei. Ceea ce-i mai grav e faptul că se încearcă introducerea acestei metode ştiinţifice pozitiviste în interiorul ştiinţelor umaniste, şi chiar în interiorul teologiei. Teologii de azi recunosc, însă, necesitatea unei întâietăţi a experienţei Duhului în cunoaşterea teologică.

Florin Caragiu


(text publicat în ziarul "Lumina de Duminică", secţiunea "Lumina cunoştinţei", duminică 1 aprilie 2012.)

prezenţă

cea mai tristă zi e cea în care nu te văd
şi, nevăzându-te, mă încred în absenţa ta.
atunci mă scol de dimineaţă ca un arc
şi mă aplec peste linia imaginară
a unei curse de viteză, în care se dă ocol
pământului în câteva momente de graţie.

e de ajuns să-mi opresc la un lucru gândul
că pierd startul şi nu-mi rămâne
decât să cobor scările blocului, săpând,
cu lopăţica din gură, o galerie de aer.
iar când deschid uşa de la intrare,
văd la picioarele mele întreaga viaţă.

şi, tras de subsuori, sunt dus de acolo
spre nacela unui balon ce se umflă.
şi văd că Dumnezeu a lărgit această zi,
făcând să încapă în ea toate celelalte,
o dată cu multe din cele ce vor veni – nimic
nu lipseşte, căci o mireasmă trece prin toate.

florii

bucuria ta-i lege pentru vântul
ce descarcă, în noapte, pomi înfloriţi.

ziua mea e o respiraţie,
câteva glasuri familiare,
trupul lui Hristos, în care lăsăm să ardă
ceea ce avem mai scump,
până ce focul se face trup.

de durere, gâtul se lasă pe spate,
vocea se sparge în aşchii,
în timp ce răspunzi la un ultim apel.

mirosul de salcie rămâne în nări –
adormi cu nuielele înfrunzite alături,
înainte să le pui la icoană.

la răsărit

se înstrăinează tot felul de lucruri în jur
părăseşti şi tu imaginile
îndărătul cărora te-ai ascuns

nu vinzi şi nu cumperi
nu vorbeşti despre dragoste
o gheară trecută prin foc
smulge din tine păpuşa îndesată cu moarte

e o dimineaţă magnifică de război
în care nu vrei nimic
pentru că rugăciunea ta-i ascultată
dinainte de a se naşte

înserare

vai, cine nu se leapădă de poet
când rămâne tăcut şi-i tremură de somn buzele,
în care bate un gong de mătase?
uşile închise ale feţelor sunt blestemate să-l uite
afară, între tufele de regina nopţii.
însă oasele-i trosnind se aşază pe scândura tare
ca o navă cosmică, în care se deschide o trapă.
ce împreună-călător ar zice
că în lumea neîncepută de om lucrurile
nu apar părăsite? dar se fac pe loc frumoase,
pentru că visul sapă o gropiţă
în obrazul lor înroşit şi atunci raiul
n-ar trebui căutat prea departe.

primăvară

acest braţ înflorit
ieşit prin sârma ghimpată de pe gardul cimitirului
ştie ce am pe suflet
frământ cu palmele o grămăjoară de urzici
sub jetul rece de apă înţepătura lor
se topeşte ca glasul mamei într-un petic de cer
prins pe hăinuţa ei într-o noapte
când a adormit cu mine în braţe legănându-mă
aşa cum timpul leagănă sfinţii până adoarme

da, e un vis

tristeţea şi mânia ta scapără
într-un cufăr cu peşti desenaţi.
mă întreb dacă nu cumva e un vis
acest vis, în care-mi vorbeşti
pe limba părinţilor tăi.

fiecare cuvânt pe care nu-l înţeleg
sau îl uit eşti tu însăţi - o scară
ce se înclină, desprinsă de pereţii de aer
siguri. şi până jos fiecare clipă cu tine
se face o pulbere fină, în care chipul
se-ngroapă, încetinind timpul.

şi pământul se topeşte de nerăbdare,
transpiră şi plânge ca un copil
după jucării. e un vis acest vis.

e o apă acest pământ
în care feţele noastre se cufundă
cu ochii deschişi.

Eşti o ploaie scurtă de vară

Acest nor ce luminează camera
e un nor de ploaie.
În el se strâng copiii noştri când nu-i găsim
şi strigă de se clatină geamurile.
Norul de ploaie se face o umbră mică
sub ochiul tău drept. Copiii stau agăţaţi
de orizont ca un breloc cu chei.
Sunt cel mai urât om frumos
şi strâng într-un vas lacrimi.
Un cântec se leagănă deasupra vinului vechi.
Când mi-e lumea mai dragă,
sunt iar într-o bancă de şcoală.
În faţă am o foaie albă,
la care se holbează cu gâtul întins
colegul din spate. Cum apuc să scriu un poem,
profu vine aproape, scoţând din buzunare
un pix, şi-mi taie cu roşu tot ce am scris.
Afară plouă torenţial. Pe faţa mea
creşte o mână de femeie.

Lanţul Poeţilor la Librăria Bizantină: Ion Mureşan (seară de poezie moderată de Luigi Bambulea)