bucuria ta-i lege pentru vântul
ce descarcă, în noapte, pomi înfloriţi.
ziua mea e o respiraţie,
câteva glasuri familiare,
trupul lui Hristos, în care lăsăm să ardă
ceea ce avem mai scump,
până ce focul se face trup.
de durere, gâtul se lasă pe spate,
vocea se sparge în aşchii,
în timp ce răspunzi la un ultim apel.
mirosul de salcie rămâne în nări –
adormi cu nuielele înfrunzite alături,
înainte să le pui la icoană.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu