scrisori de la schit

1. pelerin

treci puntea dărăpănată, din lemn,
peste râul iute, spre izvorul din stâncă.
rugăciuni se revarsă, cum în căuşul
de piatră, apa se umflă.
pe pieptul de calcar, sunt icoane
sculptate de ploaie şi vânt,
sau de un înger, cu degetul,
pe când între blocuri chemai
dragostea căutătoare-n abis.
te legeni sub cer, prins
de un nume ieşit din inima ta.


2. vedere de Paşti

o sobă, o masă, o candelă,
un pat, un dulap, icoane –
sunt chilia din care privesc
lumina prinsă în nori, sus,
peste mâna cu o mie de degete
a pădurii. şi acest cântec
al păsării ce taie căile
inimii – care altul ar putea ghici
atât de aproape raiul, lovindu-ţi tâmpla,
când vederea ce se-ntunecă brusc
simte dragostea prăduitoare
a unui mormânt, în care doar ea,
moartea, adastă?


3. peisaj

aceşti pini sunt săgeţi trase spre cer
dintr-un arc de piatră – lent
despică văzduhul şi se opresc oarecând,
aşteptând o ţintă umblătoare,
cu trenă de ceaţă, pe creştetul merilor uzi.
râul ce se năpusteşte-n aval
şi braţul de lemne părăsit –
le voi atinge de clopotul ce adoarme
durerea. iar glasul stăruitor al unuia
şi tăcerea pătrunzătoare a celuilalt
o vor împinge, pe trepte de aer,
spre Domnul. şi când Îl vede, spre ea
coborât, se opreşte din scâncetu-i.
şi intră în jocul fără învinşi.


4. foc de tabără

acest chip, deodată înăuntru şi afară,
dezvelit, dar şi acoperit –
de lumina slabă a candelei –,
el dă cântărilor mlădiere. pârâul
ţi-a arătat că liniştea are glas.
acum gândul păleşte înaintea unei feţe
întoarse spre tine. ea ştie
până şi ceea ce tu de tine însuţi ascunzi –
şi iartă-ndelung. iar împăcarea ei
e un foc ce te-nvăluie.
în jurul lui, priviri aţintite spre tine
îşi cer partea de dragoste.


5. spre seară

cerul – în care privirea înaintează
fără să se sature, fără să obosească,
după zile de ploi mărunte –
îşi împarte cu văile dezmorţite visul:
sunt norii iuţi – nori luminoşi,
nori cenuşii – forme ce, destrămându-se,
pun în mişcare imagini: o rădaşcă,
o fecioară îngenuncheată, un arc –
şi gândul se stinge în bătaia de toacă.
îngerii îţi duc, pe pânze mari, sângeriu,
chipul. faţă în faţă cu tine însuţi stai
şi clopotul – acest chivot întredeschis –
învie cântecul inimii.


6. înnoptare

sfârâitul butucilor ţine trează
această rugăciune, ce iubeşte să se piardă
pe sine în întuneric – un ascunziş,
în colţul ochiului, cu porţi de mărgăritar.
moartea-i un uliu cu ghearele-nfipte
în rărunchi. stai nemişcat şi aştepţi
să se năruie un blestem. chipul tatei –
imobil, cu dâre de lacrimi – îţi apleacă,
încet, fruntea. şi-l vezi deodată schimbat,
pulsând în el această nocturnă chemare,
cum în copilărie – în vis ori vedenie –
ţi s-a înfăţişat – vie – o icoană.


7. recviem

gândul meu se-ndreaptă către cei ce-au plecat.
cei ce vieţuiesc pe pământ – cei mai mulţi –
una ştiu: strâng şi risipesc,
şi se-ndoiesc cumplit de iubire. morţii, însă
(cei ce nu-şi acoperă cu amândouă mâinile feţele)
n-au nevoie să spună ceva: ei văd deajuns
şi te privesc cu speranţă. şi chiar dacă zăresc
grozăvii ascunse, nu se leapădă. ei cunosc,
de acum, cât de slabă-i dragostea noastră.
nu în ea se încred, ci în Cel ce-i ţine vii,
morţi fiind – ca să se umple de sevă – prin noi –
acest trunchi bătrân şi uscat, căruia ramuri sunt.
înviaţii, ei, pot spune mai mult.


8. peste drum

am văzut candelabre pe care ploaia,
ea, le aprinde – sunt aceşti meri
ce dau muguri. şi cântul mierlei – ce-i altceva
decât o sondă adâncită-n auz?
sunt zile în care treci drumul subţire
şi urci de cealaltă parte a dealului –
cu grijă să nu calci vreun melc –
şi-acolo, în grajd, pe paiele roase,
îţi aminteşti de „cât de puţin are nevoie
un om pentru a fi fericit”.
şi într-o clipită întunericul umple
spaţiile dintre bârne – şi vezi printre ele
stelele mari, ca-n prima noapte sub cerul liber.
şi viaţa acum te caută, ea, îndrăgostită.


9. convorbire

cât de aproape răsună un glas –
de la celălalt capăt al lumii –
în singurătăţi arar bătute de om:
s-au întâmplat multe în lipsa ta.
şi dorul – această pasăre a paradisului –
se-ncumetă să alunge o întristare veche.
îndrăzneşti să crezi că eşti iubit –
mai mult, că această dragoste
ce ajunge până la tine a ieşit dintr-o Alta.
şi-n ciuda îndelungatelor rătăciri
şi răzvrături, a coşmarurilor de noapte
şi a tuturor spaimelor ce-l urmăresc,
trupul tău se-ncrede în Domnul –
şi vrea să fie una cu El.

10. începutul

la un timp, te apucă o sfârşeală de moarte –
e un infinit chin să-ţi supui mădularele.
şi totuşi, nu-i sfârşitul aici.
de dragul unei bucurii prea fragile,
nu te împotriveşti când o greutate
îţi creşte în trup – dragostea-şi lasă în urmă
răsfăţul unui ospăţ părintesc: uită de plată,
de răsplată. de acum, are înainte un Chip
la a Cărui vedere inima arde.


11. epilog

decât să fii orb de vedere
mai rău e să fii orb de chip –
să-ţi fie trupul o cămaşă de forţă
şi dragostea ce se desăvârşeşte în ascuns
să nu răsară în nădejdea ta.


Mânăstirea Izvorul Poşaga,
Săptămâna Luminată, 2012.