cea mai tristă zi e cea în care nu te văd
şi, nevăzându-te, mă încred în absenţa ta.
atunci mă scol de dimineaţă ca un arc
şi mă aplec peste linia imaginară
a unei curse de viteză, în care se dă ocol
pământului în câteva momente de graţie.
e de ajuns să-mi opresc la un lucru gândul
că pierd startul şi nu-mi rămâne
decât să cobor scările blocului, săpând,
cu lopăţica din gură, o galerie de aer.
iar când deschid uşa de la intrare,
văd la picioarele mele întreaga viaţă.
şi, tras de subsuori, sunt dus de acolo
spre nacela unui balon ce se umflă.
şi văd că Dumnezeu a lărgit această zi,
făcând să încapă în ea toate celelalte,
o dată cu multe din cele ce vor veni – nimic
nu lipseşte, căci o mireasmă trece prin toate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu