Acest nor ce luminează camera
e un nor de ploaie.
În el se strâng copiii noştri când nu-i găsim
şi strigă de se clatină geamurile.
Norul de ploaie se face o umbră mică
sub ochiul tău drept. Copiii stau agăţaţi
de orizont ca un breloc cu chei.
Sunt cel mai urât om frumos
şi strâng într-un vas lacrimi.
Un cântec se leagănă deasupra vinului vechi.
Când mi-e lumea mai dragă,
sunt iar într-o bancă de şcoală.
În faţă am o foaie albă,
la care se holbează cu gâtul întins
colegul din spate. Cum apuc să scriu un poem,
profu vine aproape, scoţând din buzunare
un pix, şi-mi taie cu roşu tot ce am scris.
Afară plouă torenţial. Pe faţa mea
creşte o mână de femeie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu