cârtiţa

gropi pe tot dealul. în întuneric
înaintează încet, abia o rază la capăt
încălzeşte ochii cât un grăunte de mac.
pieptul atinge pământul, simte seva
urcând din rădăcini, sau mici făpturi
filiforme, ce înaintează-n adânc.
văzându-i botul ieşit dintre bulgări de lut,
între picioruşe cu membrane palmate,
îmi aduc aminte de zilele duse
în cămăruţele reci, bătrâneşti, unde
înfăşuraţi în umbre sfinţii veghează.
sprijinit pe măsuţă stai faţă în faţă
cu formele lor subţiate: ca lumânările ard
fără să se mistuie. ochii sunt o altă
vitezda. când duhul tulbură apa, ei simt
aruncându-se o viaţă de om înainte,
iar capul plecat, trădând o grijă lipsită
de tulburare – îl înconjură de jur împrejur
o mică boltă de aur, în timp ce se roagă.
toată vremea o fac, afară de clipele-n care, 
răpiţi, înlemnesc, aidoma icoanelor vechi.
aşa rămân în faţa lumii ce curge,
până când, din dosul unor aripi de înger,
răsună un clopot mic de argint.