Imagini de la Rohia, Centenarul Steinhardt, 2012

SIMPOZIONUL NATIONAL „Centenar N. Steinhardt”

• Luni, 30 iulie 2012


Catedrala „Sfânta Treime” din Baia Mare

9,45-10,45: Vernisajul expozitiei de icoane realizate de Grupul „Sfântul Ioan Damaschin” (coord. Sorin Albu)

Conferinta: prof. Gregorios Stathis (Grecia)

• Biblioteca Judeteana „Petre Dulfu” din Baia Mare

11,00-11,30: Deschiderea lucrarilor Colocviului National „Centenar N. Steinhardt”

Moderator: Arhim. Macarie Motogna, secretarul Fundatiei „N. Steinhardt”

Vor lua cuvântul: P.S. Justin Sigheteanul, presedintele Fundatiei „N. Steinhardt”

Catalin Chereches (primarul municipiului Baia Mare)

Ciceu Zamfir (presedintele Consiliului Judetean Maramures)

Silviu Lupescu (directorul general al Editurii Polirom)

11,30-11,45: Lansare de carte: N. Steinhardt, Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia (varianta inedita)

Vor prezenta: Silviu Lupescu, George Ardeleanu (îngrijitorul editiei)

11, 45-12,00: pauza de cafea

12,00-13,45: Comunicari (I). Moderator: George Ardeleanu

Stefan Iloaie: Moralitatea – aspect definitoriu al comportamentului uman, în viziunea lui N. Steinhardt

Diana Simonca: Omiliile unui marturisitor

Cristian Stefan: Fericirea marturisirii lui Hristos

Oana Tinca: Asumarea modelului hristic în Jurnalul fericirii

Gheorghe Glodeanu: N. Steinhardt si poetica jurnalului intim

Theodor Paleologu: titlu rezervat

Florian Roatis: N. Steinhardt si dimensiunea crestina a existentei

Discutii

13,45-15,30: masa de prânz

15,30-16,00: Lansarea ultimelor volume din Integrala Operei lui N. Steinhardt (Incertitudini literare, Critica la persoana întâi, Prin altii spre sine, Monologul polifonic) si a volumului N. Steinhardt în evocari

Vor prezenta: Adrian Serban (directorul editorial al Editurii Polirom), George Ardeleanu, Florian Roatis si Stefan Iloaie (îngrijitorii editiilor)

16,00-17,30: Comunicari (II). Moderator: Stefan Iloaie

George Ardeleanu: Cu cine ar fi votat N. Steinhardt? Modelul intelectualului critic

Crina Bud: Morala criticii

Ioan Pintea: Elogiul stiintei în eseistica lui N. Steinhardt

Emanuela Ilie: N. Steinhardt si cinematograful. Plecând de la câteva exercitii de admiratie... cinematografica

Terezia Filip: N. Steinhardt: intelectualitatea, o cale spre sanctificare

Adrian Muresan: Detractorii lui Steinhardt

Discutii

17,30-17,40: pauza de cafea

17,40-19,10: Comunicari (III). Moderator: Florian Roatis

Valeria Bilt: Întâlnire memorabila

Nicolae Baciut: N. Steinhardt cu timp si fara timp

Mircea Oliv: Eroismul la români

Stelian Gombos: O scurta incursiune în gândirea crestina a Parintelui Nicolae Steinhardt

Florin Caragiu: N. Steinhardt – crestinismul în actualitate

Luigi Bambulea: Rohia si Paltinis: model paideic si sarcina spirituala

Nicolae Bud: Altarul de la Rohia

19,15: Închiderea lucrarilor Colocviului.

Sursa: http://www.manastirea-rohia.ro/index1.php?f=noutati

albă ca zăpada

eşti frumoasă şi totuşi nu asta
te face să suferi ocările-n linişte,
cum ai culege ghebe dintre rădăcinile
copacilor smulşi. un nor de săgeţi
te caută şi nu te atinge nici una –
aceste vorbe unse la vârf cu venin
spăimite-s să intre în locul
unde-ţi naşti rugăciunea. rămân undeva
în jurul corpului nemişcat, de care se sprijină
îngerul, pentru a face-un salt
înapoi, în abisul de sus. dar te aude,
şi nu se dă dus, simţind cum se lasă
în alcătuirea umilă, adâncul.
iar greutatea-i grozavă nu te striveşte,
ci-o ancoră-n cer pare – a inimii –
când umpli de lacrimi un vas, şi puiul de ciută
orb, ce-şi cufundă faţa în el, iarăşi vede.

pinocchio

nu mai intervii:
„vedeţi, acesta e doar un personaj,
construcţia mea,
o ficţiune,
nu-l luaţi prea-n serios” -
şi tai firele cu care-l ţii legat
de zâmbetul tău cu subînţeles. deodată
dispari, ca şi cum figura până acum supusă
ar uita de tine – nimicul
din care Dumnezeu creează o lume.

ai da o palmă răului său obicei, dar n-o faci,
ca păpuşa de lemn să muşte din viaţă.

nasu-i prin uşi batante lungit,
dă năvală: orice flecuşteţ o stârneşte
şi rătăceşte până ce libertatea
devine-o maşinărie asemenea-i:
iar asta te face să suferi alături -
şi-atunci tăcerea o mişcă.

pare că-ţi vede chipul
şi mâna pe care-o întinde în noapte
e moale.

splendoarea, ea

în sânul acestor legături inexprimabile
între ce-i inimaginabil de mic şi infinitul mare
stă un nod de viaţă – un nerv ce primeşte semnale
şi tocmai aici ploaia loveşte clopote de aramă.
înaintezi prin argila în care memoria unei ţinte rătăcite
în fire verzi se destinde. tună şi fulgeră-n jur,
dar înăuntru sălbăticia-i doar frumuseţe,
iar riscul neobosit e aidoma unui chip ce se schimbă.

corzile chitarei tremură-n urmă

îmbraci ca pe un copil acest oraş:
prin fiecare braţ întins tragi o mânecă
şi scoţi pe la capăt degete reci,
care te ţin atât de uşor
încât nu te poţi desprinde.
ţi se spune ceva la ureche
într-un colţ de stradă,
pe treptele sparte ale unei clădiri,
în care, demult, lucirea unei oglinzi
a oprit jocul cu pietre – şi te-ai întors
spre vrabia intrată pe geam,
cu sentimentul că tot ceea ce ea
a văzut nu ţi-e străin.

coapsa-i o seceră

un cuvânt te aruncă în braţele altuia
şi rămâi nerostit –
un quasar traversând inele de praf.

apele tale s-au întins ca un cort
peste locul unde fumul subţire
se-ntretaie cu crengile muşcate de soare.

unde vei pleca, nu ştii,
sigur departe, sigur vei ţine o arcă
pe cap, ca un munte sub o voce gângavă.

rugăciunea multiplică ochii
pe corpul pe care noaptea se lasă –
ai venit devreme şi-ai văzut smochinul
aprinzându-şi candelele.

dragostea e un evantai

acest lac de ceară s-a aprins singur
în batistă
ca un ochi din care şerpi de-ntuneric
fug în apele tolănite în iarbă.

Dumnezeu ne caută pe unde nu suntem
să simţim
inima cum bate dincolo de sine
şi se uită pe sine
în ţipătul păsării lovite.

aerul izbeşte nările
şi viaţa ce va să vină găseşte
veşmintele de piele pe mal.

Părinţi duhovniceşti şi martiri (IV)

Amintesc aici şi de părintele Zosim Oancea, ale cărui memorii privind anii de detenţie au apărut în lucrarea „Datoria de a mărturisi. Închisorile unui preot ortodox” (ed. Christiana, 1995). Părintele Zosim are şi o interesantă lucrare intitulată „Trup şi Existenţă sau Organicismul” (Liga Română de Misiune Creştină, Cluj, 1998), zămislită – după cum mărturiseşte autorul – „din meditaţia asupra misterului Sfintei Treimi (…) într-un mediu de totală izolare de lume şi de orice informaţie, o celulă din temniţa Aiudului” (p. 167). Trupul, din perspectiva părintelui Zosim, e definit ca „o unitate existenţială, determinată de identitatea: de geneză, de viaţă şi de finalitate” (Idem, p. 75), în organicitatea raportării, participării şi cuprinderii sale la taina Întrupării dumnezeieşti, a Trupului comuniunii (Trupul lui Hristos, Logosul atotţiitor şi desăvârşitor). Nu pot să uit cum, simţind încredinţare de sus spre a-şi exercita slujirea de preot întru ajutorarea colegilor de suferinţă din închisoare, părintele Zosim a putut să-şi aducă aminte în chip minunat întreaga rânduială a Sfintei Liturghii, putând să slujească, să spovedească şi să împărtăşească pe mulţi deţinuţi de la diferite etaje ale temniţei, coborând cerul în iadul terorii dezlănţuite, cum o făceau creştinii din primele veacuri în vreme de cruntă prigoană.
Un alt părinte care a slujit Sfânta Liturghie în temniţa din Aiud, riscând pedepse sălbatice, a fost părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa. Memorabil şi semnificativ pentru puterea credinţei în Hristos, ce poate muta munţii, în particular inimile cele mai împietrite, făcând în iad un „colţişor de rai”, este episodul în care, confiscându-se pâinea necesară pentru Sfânta Liturghie, părintele Calciu a îndrăznit să ceară celui mai înfiorător temnicer, ce-l supusese la cele mai teribile torturi şi umilinţe, să-i dea o cât de mică bucăţică mică de pâine spre a săvârşi Liturghia. Ca răspuns, în mod uimitor, acea fiinţă cu totul abrutizată i-a dat o felie de pâine întreagă, nespunând nimic, în loc să-l stâlcească în bătaie. Această pâlpâire de omenie, venită din chipul lui Dumnezeu care nu se şterge în om nici chiar atunci când e acoperit cu totul de patimi, l-a făcut pe părintele Calciu să resimtă în faţa acestei „minuni” o asemenea bucurie lăuntrică, încât spunea că a săvârşit cu acea pâine cea mai frumoasă şi înălţătoare Liturghie din viaţa sa.

Florin Caragiu

Despre părinţi duhovniceşti şi martiri (III)

În „Cărarea Împărăţiei” (ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 1995), Părintele Arsenie Boca vorbeşte despre jertfă ca despre cel mai tare cuvânt al lui Dumnezeu către om, constituind maxima apropiere şi chiar hotarul de atingere între voinţa şi iubirea dumnezeiască şi libertatea omului (p. 297). În acest hotar, omul se poate bucura în necazuri şi suferinţe primind lumina cunoştinţei, fiindcă, spune părintele Arsenie, „celui lămurit în căile lui Dumnezeu tot ce i se întâmplă spre mai multă lumină i se face, ori pricepem, ori nu pricepem aceasta” (idem, p. 46). Chiar după ce Dumnezeu ridică pedeapsa păcatului, în urma mărturisirii şi pocăinţei sincere, a schimbării lăuntrice pe care omul o trăieşte sub înrâurirea dragostei Lui, încercările nu contenesc, având rostul de a fi „şcoală, lumină pentru minte şi milă de la Dumnezeu”, căci „durerea e dascălul înţelepciunii” (idem, p. 49).
Despre „Bucuriile suferinţei” (Fep «Τipografia Centrală», Cartea Moldovei, Chişinău 1995, vol. 1) ne vorbeşte şi părintele Dimitrie Bejan. El aminteşte despre întemniţaţi care, rugându-se cu lacrimi, le străluceau feţele, pentru că „se predau total rugăciunii şi prin ea lui Dumnezeu” (p. 8). Suferinţa poate deveni o şcoală pentru cel care o acceptă ca mântuitoare, „rânduită de Hristos”, ea devenind în acest fel un jug blând, o sursă de bucurie (idem, p. 7), şi o jertfă nu numai pentru păcatele proprii, ci şi pentru cele ale neamului (idem, p. 15), ca o purtare a crucii celor slabi de către cei întăriţi în Hristos, după cuvântul Apostolului Pavel.

Florin Caragiu

Despre părinţi duhovniceşti şi martiri (II)

Părintele Sofian Boghiu asemăna, în volumul „Smerenia şi dragostea. Însuşirile trăirii ortodoxe” (Fundaţia Tradiţia Românească, A.S.C.O.R., Bucureşti, 2001), viaţa de mânăstire cu viaţa petrecută în închisoare, ambele având trăsăturile duhovniceşti ale unei căi a pocăinţei, de-a lungul căreia cuvântul a fost „înscris pe tabla inimii şi a memoriei” – o cale străbătută într-o atmosferă „smerită, de nevoie, dar şi de voie, pentru că fiecare simţea vie în necazurile de acolo pacea lui Iisus în inima sa” (pp. 46-47). Umilinţele şi necazurile din afară, pentru cei din temniţe, au putut deveni o cale de acces spre smerenie, fiind „acceptate din interior”, şi astfel a putut lua naştere acea rugăciune pentru toată lumea, chiar şi pentru vrăjmaşi, semn al desăvârşirii în dragoste.
Vorbind despre înnoirea duhovnicească în Biserică, părintele Arsenie Papacioc trimite la o „înnoire interioară, trăire şi răsuflare în Duhul lui Dumnezeu” („Scrisori către fiii mei duhovniceşti”, Mânăstirea Dervent, Constanţa, 2000), răspunzând la întrebarea „Unde a fost Biserica?”, prin afirmaţia că duhul viu al Bisericii a respirat în temniţe, unde „sute şi mii de preoţi, călugări trăitori, fraţi de credinţă au purtat lanţuri grele, lanţuri bătute la nicovală prin beciuri ascunse”, fiind trataţi mai rău decât animalele, în vederea exterminării şi, mai mult, a creării unui profil de om dezumanizat, prin lepădarea de Hristos. Însă martirii au rezistat, prin Harul Lui, până la capăt, simţind „marea taină a crucii Lui”, „rostul grozav al eliberării prin suferinţă pentru El” (pp. 154-155).
Mişcarea „Rugul Aprins” a arătat poate cel mai bine, la noi, nevoia extraordinară de o cultură a Duhului, care să redea cuvintelor acea însufleţire logosică, sau, am putea spune, iconică, prin care ele reflectă calea, adevărul şi viaţa omului, ce strălucesc unitar în Iisus Hristos, Ipostasul Cuvântului întrupat. Viaţa părinţilor duhovniceşti şi a martirilor e, în adevăr, un rug aprins de dragostea lui Dumnezeu, un rug în care suferinţa capătă un rol de curăţire şi, mai mult, de urmare a lui Hristos în noianul pătimirilor sale pentru mântuirea lumii.
Amintesc, în acest context, de monahul Daniil, pe numele de mirean Sandu Tudor, organizatorul Rugului Aprins, care a suferit până la moarte în închisorile comuniste, dând mărturie cum „din cenuşa oarbă a vieţii părăsite/ îmi pâlpâie iubirea, ca pasărea măiastră” (Ieroschim. Daniil Sandu Tudor, „Taina Rugului Aprins”, ed. Anastasia, 1999, p. 60). Puterea dragostei lui Hristos, biruitorul morţii, alungă, în pătimitorii pentru ea, frica de moarte ce îl ţine pe om în robie, potrivit cuvântului Scripturii. Moartea, după Cuviosul Daniil de la Rarău, fiind „realismul în culmile lui”, se cere „să fie rodnică”, să spună ceva, „în chipul cel mai realist cu putinţă”. Ea este „prilejul ca viaţa noastră, oricum ar fi fost, să se arate în tot ce are mai uimitor, mai profund, mai puternic” (Idem, p. 66).

Florin Caragiu

Despre părinţi duhovniceşti şi martiri (I)

Părinţii duhovniceşti şi martirii din temniţe sunt pentru noi "lumina din vârful muntelui", lumina care "nu se poate ascunde sub obroc". Ei se aseamănă prin disponibilitatea deplină spre jertfă, prin purtarea de bunăvoie a crucii, a suferinţelor, pentru dragostea lui Hristos şi din dragoste faţă de aproapele lor. Şi ne atrag deopotrivă cu mireasma învierii ce izvorăşte dintr-înşii. La moaştele întregi ale părintelui Ilie Lăcătuşu sau lângă osemintele martirilor din Aiud am regăsit acea stare de linişte vie, nepământească, deschizătoare de suflet, pe care o trăisem lângă moaştele unor mari sfinţi precum sfânta Parascheva, sfântul Dimitrie Basarabov, sfânta Filofteea şi alţii.
Am început să-i descopăr pe aceşti oameni duhovniceşti, nevoitori şi martiri, după ce am citit Filocalia, pentru că m-am întrebat imediat cum aş putea să întâlnesc pe cineva care să se asemene autorilor sfinţi ai acestor scrieri. Şi după cuvântul Domnului: „căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide”, am aflat cu uimire, rând pe rând, oameni minunaţi care au trăit şi vieţuiesc în lumina Duhului Sfânt. Nu slujitori ai literei, ci oameni ai duhului ce „suflă unde voieşte”, oameni care, după ce s-au aflat ei înşişi tămăduiţi prin harul lui Dumnezeu, vindecă suflete cu puterea crucii, cu puterea unei rugăciuni izvorâte din credinţă, smerenie şi dragoste, care este însăşi puterea învierii pe care Domnul o revarsă în lume. Sunt oameni care au trecut acel prag al limitelor fireşti, dincolo de care omul poate spune, împreună cu sfântul apostol Pavel: „eu dorm, dar inima mea veghează”. Vedem la ei cum, necruţându-şi în vreun fel forţele, ajung la dragostea care, după cuvântul aceluiaşi apostol, „întru slăbiciune se desăvârşeşte”.
Aşa l-am întâlnit pe duhovnicul meu, părintele Ghelasie Gheorghe, care a mărturisit despre darul lui Dumnezeu în acest neam şi pe acest pământ, despre taina care ne acoperă prin jertfa înaintaşilor în credinţă şi găteşte o înnoire duhovnicească, o renaştere isihastă în aceste vremuri de „despărţire a apelor”, cum spunea părintele de la Frăsinei. În fapt, Arsenie Praja Pustnicul, părintele său duhovnic şi purtător al tradiţiei isihaste carpatine, a fost în acelaşi timp un mare nevoitor, un binevestitor al lui Hristos şi un martir, fiind bătut crunt de forţele securităţii care l-au arestat şi murind, la scurtă vreme, de pe urma loviturilor, la mânăstirea Crasna.
Părintele Ghelasie, ucenic al lui la acea vreme, s-a refugiat la sfânta mânăstire Frăsinei, având să aştearnă în scris testamentul pustnicului Neofit, exponent al aceleiaşi tradiţii carpatine:

„Fiule, îţi las ca Moştenire Dumnezeiescul Dar al Isihiei, ca Binecuvântare transmisă de la avva Neofit Pustnicul, cel ce s-a învrednicit de Darul Dumnezeiesc al Lucrării celei de Taină a Isihiei. Îţi las ca Moştenire acest Dar ca pe un Talant. Ai grijă să nu-l îngropi, ci să-l dai schimbătorilor ca să-l înmulţeşti şi să câştigi dobândă înzecită, prin care să nu se stingă Văpaia de Taină a Lucrării Isihiei. Ţine Candela Aprinsă a Luminii Isihiei şi nu te îngrijora că pari singur. A proorocit avva Neofit Pustnicul că vor fi cu miile cei ce vor Urma Calea cea de Taină a Isihiei. Grele vor fi schimbările Lumii, dar tot aşa de minunate vor fi şi Renaşterile Spirituale ale multora. Va coborî din Munte şi din Peşteri Lucrarea cea de Taină a Isihiei până în Inima Oraşelor şi mulţi Tineri, aparent neştiutori, se vor Trezi cu tărie la o Viaţă de Duh asemănătoare celei din vechime. Minunată va fi această ÎNVIERE tocmai acolo unde moartea se crede stăpână! Duhul Cel Prea Sfânt îţi va arăta Puterea mai presus de toate. Lucrarea cea de Taină a Isihiei va înflori în pustiul multor Inimi ce vor deveni apoi Ceruri Întrupate. Îţi las Binecuvântarea Isihiei, pe care să o ţii Aprinsă în propria Candelă, ca o Scânteie din care să se Aprindă multe altele. Nu te întreba să desluşeşti cum va fi această minune. Lucrarea cea de Taină a Isihiei va fi Taina Viitorului Lumii noastre. Istoria ce vine va fi cea mai teribilă confruntare dintre Lumină şi întuneric, dintre Duhul Vieţii şi al morţii. Dar Puterea Luminii va fi atât de mare, încât va depăşi toate legile fireşti. Fă-te părtaş la această mare Aprindere Duhovnicească a Lucrării celei de Taină. Îţi las această Binecuvântare şi Darul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu tine şi cu toţi doritorii de Taina Dumnezeiască. Prea Sfântul Duh să te ocrotească. Amin!“

Părintele Ghelasie a vorbit despre un isihasm iconic, în care un rol fundamental îl are gestul iconic, gestul de închinare, gestul cuprinzător de adresare filială a omului către Dumnezeu. Retragerea în pustie trebuie să fie dublată, arăta sfinţia sa, de retragerea în gest, în acea aşezare şi tindere către Dumnezeu care constituie însuşi fondul rugăciunii isihaste. Asemănând starea de cădere, a neputinţei de ridicare din păcat cu o temniţă a sufletului, cu un fel de iad al deznădejdii, părintele Ghelasie ne îmboldea cu cuvintele sale spre a face în iadul neputinţelor, al suferinţelor, al presiunii cotidiene spre a ceda păcatului, un colţ de rai prin închinarea către Dumnezeu, prin gestul discret de încredinţare de sine voii lui, aprinzând flacăra dorinţei de a reveni din starea de înstrăinare proprie fiului risipitor la intimitatea cu Dumnezeu şi căldura dragostei Sale părinteşti.
Gestul iconic, sub diferite forme, l-am întâlnit la părinţii nevoitori şi martirii din temniţe. Atunci când supravegherea ochiului terorii era totală, oprirea tăcută în gest de închinare faţă de Dumnezeu a rămas ultima redută a stării înaintea lui Dumnezeu, rugăciunea fără cuvinte, pe care martirii, epuizaţi de chinurile aprige, sau pustnicii asaltaţi de demoni, au înălţat-o, cu deplină lepădare de sine, mai presus de cursele celui potrivnic.
Acest gest iconic avem nevoie să-l învăţăm astăzi de la părinţii duhovniceşti şi de la martiri. Cercetându-le viaţa, ne oprim mintea din povârnişul păcatului şi învăţăm să stăm, cum spune părintele Ghelasie, „ca în icoană”, altfel spus, să recuperăm sensul unei aşezări duhovniceşti, al unei disponibilităţi spre jertfa duhovnicească, singura prin care – arată sfinţii părinţi – ne putem înfăţişa ca fii bineplăcuţi înaintea Tatălui ceresc.

Florin Caragiu

în vis

merg la nesfârşit pe culoarele unui spital
şi pe dinainte puzderie de figuri se perindă.
fac un mic semn al crucii spre unele -
ele mă fixează cu o nelămurită adversitate,
în timp ce dispar.
aceste duhuri fără expresie
se lipesc de clipe
fără a bănui omul ceva - 
rămâne un scrum ce se spulberă,
dar acum
numele lui Iisus desparte apele roşiatice
ale trupului.

grindină

ouă de gheaţă ciuruie casele:
munca de-o viaţă se năruie.
strânşi unul în altul, ne rugăm
pentru viaţă.

clipele ies din noi mari
cât ochii lui Iisus din icoană -
în goana după tot felul de lucruri
am uitat să iubim.

spiţele umbrelei s-au rupt

treci prin pereţi de apă,
luând în ochi strania refracţie
a unui copac înflorit,
în colţul unde-ţi legi hamacul:
o parte din umbră o vei păstra,
alta ţi se va lua.

cerneala părăseşte hârtia
pe care ţi-ai scris viaţa –
simţi asta ca pe o eliberare,
fără să uiţi că pământul pe care calci
şi în care te afunzi încet
are memoria intactă a dragostei.

am plâns

flacăra nopţii se stinge

pe faţa ta.

haina aceasta ruptă

nu acoperă goliciunea,

Dumnezeu ostoieşte

setea

sângelui ce-şi îngroapă morţii,

dând ocol zidului

pe care doar lacrimile

îl străpung.

cartofi la cuptor cu rozmarin

cuvintele plutesc într-o muzică retro.
vorbeşti foarte încet,
încât mi se ascute auzul
şi miliarde de voci aleargă în el
pe loc
ca pe o bandă rulantă,
spunând lucruri care opresc
expansiunea universului.

pe când în jur insule se scufundă încet

aceste boabe de lână înşiruite în cerc
sunt capete de vulturi.
ei mă aud, dar nu mă-nţeleg.

îi ating rând pe rând,
cum i-aş chema în respiraţia ce scoate
un perimetru maritim din starea de calm plat.

noaptea e un montaj de secvenţe
în care mă scol din pat
cu sentimentul că alunec într-o crevasă
care e însăşi vocea mea.

cineva mă priveşte de sus cu multă blândeţe,
fără să mă recunoască, pentru că eu
m-am schimbat foarte mult
şi aproape că nu mai am chip.

Telos şi Logos

Despre telocite, remarcabila recentă descoperire a profesorului Florentin Popescu, aflăm din însăşi etimologia cuvântului că sunt celule cu telos, cu scop regenerator. Cercetarea în domeniul medicinii regenerative are, mai nou, în vedere acest tip de celule, ca pe o arie de interes cu conotaţii extrem de actuale, atât pentru teoria, cât şi pentru practica medicală. Telocitele sunt celule nespecifice, ele parcă dormitează în organism, neluând parte la activitatea prodigioasă impusă de specializare. Caracterul lor nediferenţiat aminteşte de potenţialul primei celule mişcate de viaţă, din care s-a dezvoltat un organism. Privite din această perspectivă, telocitele pot fi comparate cu inteligenţa de ansamblu, care supervizează şi coordonează acţiunile parţiale. Din această pricină, au fost numite şi copiloţii organismului. Experimentele de laborator au dovedit rolul lor regenerator, de pildă, în sensul refacerii posibile a inimii după infarct. Regenerarea reprezintă pentru organism rezultatul celei mai fine şi mai precise reglări, s-ar spune în sens ideal, pentru că tinde să restaureze o imagine originară a acestuia, obţinută împotriva timpului şi a entropiei. Într-o direcţie mult mai largă decât regenerarea acţionează adaptarea, care poate fi pozitivă sau negativă. Ne adaptăm „cum putem”, dar ne regenerăm după o imagine şi după o dorinţă care transcend timpul. Telocitele nu sunt luptătoare. Par a fi celule gânditoare, capabile să-şi păstreze „mintea rece”, cu care fac faţă în condiţii limită. Beneficiază de energie informaţională în stare latentă. Fără doar şi poate, informaţia constituie zăcământul cel mai preţios ascuns în subterana cărnii însufleţite.

Viaţa: între război şi pace

Unii specialişti în psihoimunologie au apreciat că reintră astfel în actualitate vechea formulare teologică a lui Victor von Weizsacker, anume că toate celulele corpului sunt însufleţite. Ideea era că numai ce-i însufleţit, mişcat de o receptivitate lăuntrică oricât de primitivă, poate primi ce-i al sufletului conştient. Psihoimunologia atestă ştiinţific legătura strânsă între mesajele sufleteşti şi imunitate. Aceasta scade îndeosebi sub influenţa deprimării psihice, şi mai puţin sub asaltul unor stări precum anxietatea, frica, agresivitatea. O dată declanşate, însă, acestea consumă rapid rezervele de energie ale organismului. Sistemul de luptă extrem de complex care se mobilizează intern în scopul apărării e încurajat şi susţinut de un eu el însuşi beligerant, aceasta numai până când forţele combative ale psihicului se epuizează. Sub influenţa stressului negativ, scad puterea anticorpilor şi activitatea limfocitelor numite „natural killer” (natural ucigaşe). În aceste condiţii, ce-i de făcut? Ne lăsăm ucişi, pradă disperării, victimele pasivităţii, pentru că nu putem altfel? Chiar în acest punct intervin Hristos şi credinţa, paradoxul Crucii şi al Învierii, prin care avem şansa să fim salvaţi. Trupul însuşi, sortit vieţii veşnice, are deschis în sinea sa un ochi către cele de sus, prin care poate primi lumină şi pace. Liniştea sufletului revarsă pace în trup. „Se pare că multe persoane sunt pe cale de a cultiva factori de antivindecare în numele vindecării. Boala înghite cu lăcomie spaime şi sentimente dezordonate. Tensiunea şi confuzia care par să htănească spiritul bolii întunecă, însă, sufletul vindecării. Or. fiecare experienţă directă cu fiinţa profundă şi sistemul său energetic este o vindecare în sine. Ea ne conduce foarte aproape de scânteia de viaţă care se dezvoltă în centrul fiecărei celule începând din momentul când pătrundem conştient în propria durere. Şi de fiecare dată când atingem suferinţa cu iubire, ne vindecăm în chip tainic” [1].
Poziţia telocitelor în sistemul de celule permite să ne formăm cel puţin o perspectivă simbolică asupra lor: ele nu iau parte la luptă, dar apără şi regenerează de la distanţă, prin schimb de informaţie, nu prin războiul substanţelor. La nivel profund şi discret, informaţia e cea care guvernează şi modelează substanţa, după cum Logosul e Cel ce a creat lumea. Informaţia ce transmite adevăr prin iubire şi nepărtinire are, de fapt şi de drept, statutul de a fi „vindecătorul nostru intern”. „Se lucrează acum la studii asupra modului în care emoţiile noastre influenţează corpul. Fizicieni ca David Bohm şi Steward Wolf spun că ne-am putea schimba noi înşine la nivel atomic atunci când trăim o gamă întreagă de emoţii [2]. În acelaşi sens, dar valabil în alt plan, Sergiu Celibidache, al cărui centenar e aniversat în zilele prezente, afirma că primul act de asumare artistică a realităţii îl reprezintă renunţarea la „războiul practicii” prin interiorizarea imaginilor, trăind euforia transmisă de ele. Dar arta adevărată nu ia fiinţă în noi decât prin transcenderea acestei euforii înseşi, în clipa când pacea activă domină totul. Atunci e ca şi cum carbonul, printr-o mutaţie internă de structură foarte fină, cvasi-insesizabilă, a devenit diamant.

Creaţia ştiinţifică şi sentimentul religios

Adesea, aducând în discuţie problematica descoperirii ştiinţifice, profesorul Florentin Popescu s-a raliat convingerii că, înainte de toate, există un spirit al descoperirii, un entuziasm auroral al participării la mister şi la noutate, care au o natură şi o orientare indefinite, aşa cum sunt date în sine, iniţial şi nu numai, ceea ce justifică ideea de serendipitate. Căutăm ceva şi ajungem la altceva. Existenţa iniţială a unei traiectorii bine delimitate a parcursului cercetării, fixarea dinainte a unui scop strict sunt excedate în fiecare moment de câmpul de extensiune foarte vast, aproape fără graniţe, pe care îl generează entuziasmul, atrcaţia spre adâncimea descoperirii. De aceea, până la un punct, analogia dintre cunoaşterea poetică şi cea ştiinţifică este admisă de psihologi. În acest sens, o afirmaţie de notorietate făcută de Niels Bohr transmitea convingerea că atunci când vorbim despre atomi limbajul nu poate fi decât poetic.
Conotaţia, ambiguitatea sunt factori productivi la nivel de cunoaştere, pentru că o aşază sub auspiciile complexităţii, ale adâncimii şi ale „caracterului ascuns” pe care le implică o problemă serioasă de cercetare. Karl Popper arăta, în consecinţă, că reconstrucţia raţională a acestor „procese de producere” (Auslösung) ale cunoştinţei nu este posibilă, pentru că tot acest proces nu poate fi prins după metodele logicii cercetării, el căzând mai degrabă, în sarcina unei psihologii empirice. „Punctul de vedere pe care-l adopt (faţă de care rezultatele cercetărilor mele sunt, însă, independente), că nu există o metodă logică, un demers susceptibil să fie reconstruit raţional, prin care putem descoperi ceva nou, este exprimat deseori spunându-se că orice descoperire ar cuprinde un moment iraţional, ar fi o intuiţie creatoare în sensul lui Bergson; într-un fel asemănător vorbeşte Einstein despre «căutarea acelor legi de cel mai înalt nivel de generalitate, din care poate fi obţinută, prin pură deducţie, o imagine asupra lumii. La aceste legi nu duce nici un drum logic, ci numai o intuiţie bazată pe ceva de genul unei contopiri (Einfühlung) cu obiectele experienţei»” [3]. „Starea sentimentală ce te face apt pentru asemenea acţiuni seamănă cu cea a monahilor sau cu cea a îndrăgostiţilor: efortul zilnic nu provine dintr-o premeditare sau dintr-un program, ci dintr-o nevoie imediată”, cu sentimentul unei „religiozităţi cosmice” [4].

Florin Caragiu


Note:

[1] Patrick Drouot, „Vindecare spirituală şi nemurire”, ed. Sagittarius, 1994, pp. 81-82.
[2] Ibid., p. 81.
[3] Karl Popper, „Logica cercetării”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 76.
[4] Albert Einstein, „Comment je vois le monde”, Flammarion, Paris, 1934, pp. 155-156.

(text apărut în ziarul "Lumina de Duminică", 8 Iulie 2012)

Conştiinţa timpului şi timpul conştiinţei

În concepţia lui Henri Bergson, în viaţa internă, succesiunea implică întrepătrunderea reciprocă a fenomenelor prin care are loc „dezvoltarea continuă a unei persoane libere”, încât durata apare ca o „multiplicitate pur calitativă, o eterogenitate absolută a elementelor care se contopesc unele în altele” [1]. Există, însă tendinţa de a „transpune timpul în spaţiu” [2], încât ajungem să „nu percepem din eul nostru decât fantoma sa decolorată, umbra pe care durata pură o proiectează în spaţiul omogen”, şi să confundăm „reprezentarea simbolică a eului cu eul însuşi” [3]. Acţiunea liberă presupune, după Bergson, revenirea în „durata pură”, compusă din „momente interioare unele altora”, durată ce se pierde în momentul în care conştiinţa e socotită „incapabilă să perceapă faptele psihologice altfel decât prin juxtapunere” [4].
Mihail Bahtin aminteşte despre „modul în care interacţiunea dialogică între oameni şi clase reprezintă singura viaţă adevărată şi substanţială a unui limbaj”. „Unitatea de spaţiu-în-timp reificat cunoscută drept cronotop” devine „întruparea limbajului” [5], discursul având „o structură internă complexă care operează de o manieră dinamică mai degrabă decât mecanicistă” [6]. „Standardele pentru evaluarea ordinilor spaţiale şi temporale” sunt date de „valoarea omului muritor”: „spaţiul dobândeşte corp ca orizontul posibil al omului muritor şi ca posibilul său mediu, iar timpul posedă importanţă şi greutate estimativă ca progresie a vieţii omului muritor, unde, mai mult, conţinutul determinării temporale precum şi greutatea sa formală posedă valoarea de progresie ritmică” [7].
Referindu-se la cronotopul artistic ce trimite la însuşi chipul omului, Bahtin are în vedere întretăierea şi întrepătrunderea dintre indicatorii spaţiali şi temporali, prin care timpul „se îngroaşă, primeşte carne, devine artistic vizibil”, iar spaţiul devine „încărcat şi responsiv faţă de mişcările timpului, planului şi istoriei” [8].

Chenotică şi cinetism

E relevant să amintim, în acest context, cum, „în sensul unor arhechipuri, părintele Ghelasie Gheorghe l-a gândit pe Fiul ca pe o nemişcare a Cuvântului, figură mistică a identităţii şi a spaţiului, în timp ce Duhul Sfânt a fost privit ca o figură mistică a timpului, a mişcării şi prefacerii” [9], întrepătrunderea din sânul Sfintei Treimi aruncând o lumină asupra raportului dintre spaţiu şi timp în conştiinţa umană.
Putem spune că acţiunea liberă însăşi se dezvoltă în matca responsivităţii, a motivaţiilor dialogale şi comunionale, a deschiderii către alteritate, căci – spune părintele Dumitru Stăniloae – „o voinţă care nu ar fi susţinută de speranţa acordului cu o altă voinţă şi ar rămâne timp mai îndelungat fără venirea acelei voinţe în întâmpinarea mişcărilor sale spre ea, ar slăbi în puterea activităţii sale” [10]. „Faptul actual”, remarcă A. N. Whitehead, „include în propria sa constituţie potenţialitatea reală care este referinţă dincolo de sine” [11].
Luând ca simbol paradigmatic al acţiunii dirijate pogorârea la lumea căzută a lui Hristos, în al cărui Ipostas se manifestă întrepătrunderea dintre divin şi uman, Bahtin critică reducţionismul determinist, ilustrând, prin intermediul imaginii hristologice, „legătura inextricabilă dintre chenotică şi cinetism”, arătând că „lepădarea de sine şi dăruirea de sine către celălalt au loc, în mod paradoxal, cum ai traversa graniţa de la nefiinţă la viaţă”. [12]

Timpul comun vs. timpul vederii lui Dumnezeu

Alexei Nesteruk deosebeşte sinteza spaţială şi temporală succesivă, în care „instantaneitatea este efectiv redusă datorită limitărilor ştiinţelor matematice şi fizice la uniformitatea spaţială mintală a universului”, desfăşurându-se „la nivel impersonal, anonim”, de sinteza instantanee, în care „universul este personificat, sau enipostaziat, de către agenţii umani” [13], sau sinteza intuitivă spontană care „însoţeşte însuşi faptul vieţii ca existenţă în univers ce formează experienţa ante-predicativă” [14]. La rândul său, Gaston Bachelard distinge între „timpul comun”, care curge prin juxtapunere orizontală, de timpul vertical, ce „uneşte într-o clipă complexă numeroase simultaneităţi, distrugând continuitatea simplă a timpului înlănţuit” [15], şi revelează „solidaritatea formei şi a persoanei” [16]. Pentru Martin Heidegger, unităţii pasive legată de o „decupare a timpului într-o succesiune de momente egale” i se contrapune momentul ecstatic ce surprinde într-o străfulgerare întreaga temporalitate, clipa „înţeleasă în sens activ, îndreptată către trecutul şi viitorul extrem pe care le cuprinde «dintr-o privire»” [17].
Ca o prefigurare a prefacerii timpului prin forţa fecundă a iubirii, „în contemporaneitatea scriiturii”, remarcă Jean Burgos, sunt adunate „începutul şi sfârşitul Timpurilor”, întrucât „imaginea asigură acea perfectă dominare a timpului trecător, acea punere la prezent care nu înseamnă refuz al devenirii, ci concentrare a duratei creatoare şi grăbire a proceselor sale regeneratoare” [18].
Pregustarea acestei taine are loc în experierea vie, cu toată fiinţa, a acelei pogorâri şi împărtăşiri divine ce comunică omului lucrarea mai presus de fire, prin care duhul nostru, împreunat cu Dumnezeu, „îmbrăţişează întreaga făptură, întreaga lume, într-un singur act fără întindere, în afara vremii şi neţărmurit” [19]. În acest hotar al transfigurării, însăşi moartea devine „un act de viaţă” (Malraux).

Florin Caragiu


Note:

[1] Henri Bergson, „Despre datele imediate ale conştiinţei”, ed. Antet, 1999, p. 151.
[2] Ibid., p. 150.
[3] Ibid., p. 153.
[4] Idem.
[5] Alexandar Mihailovic, „Corporeal Words: Mikhail Bakhtin’s Theology of Discourse”, Northwestern University Press, Evanston, Illinois, 1997, p.11.
[6] Ibid., p. 39.
[7] Ibid., p. 47.
[8] Idem.
[9] Florin şi Mihai Caragiu, „Timp şi Eternitate”, revista Sinapsa, Nr. 10/ 2012, p. 150.
[10] „Natură şi Har în teologia bizantină”, revista Ortodoxia, nr. 3/ 1974, p. 439.
[11] Alfred North Whitehead, Process and Reality. An essay in cosmology”, The Free Press, New York, 1969, p. 89.
[12] Alexandar Mihailovic, op. cit., p. 78.
[13] Alexei Nesteruk, “Ce este universul? Identitatea sa apofatică şi limitatori ai explicabilităţii”, revista Sinapsa, nr. X/2012, p. 69.
[14] Ibid., p. 66.
[15] „Dreptul de a visa”, ed. Univers, 2009, p. 197.
[16] Ibid., p. 203.
[17] Michel Haar, „Heidegger şi esenţa omului”, ed. Humanitas, 2003, pp. 77-78.
[18] „Pentru o poetică a imaginarului”, ed. Univers, 1988, p. 366.
[19] Arhimandritul Sofronie Saharov, „Naşterea întru Împărăţia cea Neclătită”, ed. Reîntregirea, 2003, p. 98.

(text publicat în ziarul "Lumina de Duminică", 8 Iulie 2012)

apus de soare

un leu viu atârnă de-o funie în mijlocul străzii
şi arse de căldura verii, la poartă, figurine de lut
te somează să ieşi – moartea e încă o copilă neştiutoare –
şi prietenul tău, de partea opusă a râului,
îţi arată, prin gesturi disimulate, blândul lui raport
cu lucrurile. acum îi porţi ochelarii negri şi strada
se umple de umbletul lui, în aşteptarea unei iubiri
în care tocmai începuse a crede.  cureaua de piele
a ceasului verde strânge încheietura uşor,
cum te-ar trage-n odaia cu chipuri pictate,
aliniate pe pat. fiecare din ele îi poartă încă
văzul, de parcă el numai ce ar deschide uşa
cu un tremur de teamă şi ar trece prin faţa ochilor
palma, ca prin faţa unei camere de filmat, între două
calupuri. câte-un fald de viaţă vocea-i agaţă,
şi-l duce încet cu ea până departe. iar soarele,
nimic bănuind, pe şapca albastră se-aşază,
şi de acolo-n gentuţa din pânză de cort,
într-unul din multele ei buzunare, se-ascunde.

preludiu

oboseala ce mă cuprinde
înaintea camerei de filmat
şi cuvintele părăsindu-mă
ca într-un basm fiii
pe împăratul bolnav
şi toate aceste mărunţişuri
numai bune de aruncat
preludiul unei seri sunt  -
în care locul zilei ce tocmai trecu
e luat de şiruri nesfârşite de oameni.

ei povestesc în mers
despre mici poticniri
şi smulg râsete, râvnind
un insesizabil miracol,
care s-alunge paloarea
orelor stinse. şi o minune
e chiar schimbarea feţelor,
când între două clipe presate –
cum ar atinge la cină
pieptul Domnului, şi ar vedea
de-acolo până departe
moartea şi viaţa – se-apleacă.

Cultură şi Viaţă

Prin prisma anului Steinhardt, meditaţia principală la care suntem chemaţi este aceea a legăturii dintre cultură şi viaţă. Părintele Nicolae Steinhardt a considerat cu entuziasm existenţa generaţiei trăiriste, căreia însuşi i-a aparţinut. Steinhardt, Eliade, Cioran, Noica, Eugen Ionescu, Mircea Vulcănescu, Alexandru Ciorănescu, Anton Dumitriu au fost, desigur, personalităţi puternice şi diferite, exprimând o diversitate de stiluri şi opinii, uneori ireconciliabile, dar ceea ce i-a legat este, cum spunea Steinhardt, „indisolubilitatea cuplului viaţă-cultură” [1]. Cultura este „un imn de laudă adus vieţii” [2]. Mai mult decât atât, menirea culturii, după Steinhardt, este să fie una din culminaţiile valorii vitale ce s-a supus de bună voie exigenţelor spiritului. Pentru a arăta ce a însemnat cultura pentru generaţia trăiristă, Steinhardt a ales un fragment de poem, considerat exemplar, scris de Ioan Pintea. Poemul face trimitere la o călătorie în sălbăticia neumblată de om: „te duc să bem lapte sălbatic”. Ţinta în spaţiu a acestei înaintări iniţiatice este o vizuină dorită „să fie curată,/ cu iarbă pe margini,/ cu pace la mijloc şi poarta deschisă”.
Decodificând mesajul respectiv, Steinhardt a putut vedea în sălbăticie „puterea, cercetarea necruţătoare, îndrăzneala de a spune lucrurilor pe numele lor cel mai adevărat şi de a privi fiarele care se ascund sub cele mai variate nume, ori cele mai neutre vocabule” [3]. „Laptele sălbatic” reprezintă hrana dintotdeauna a culturii autentice, care nu se satură să privească viaţa cu ochii proaspeţi, să o străbată ca pe un spaţiu virgin, într-o expediţie întreprinsă „pe cont propriu”, cu spirit temerar şi mai ales cu dorinţa de a întâlni lucrurile în starea lor liberă, nesupusă sclaviei utilitare. Curăţia vizuinii „cu pace la mijloc şi poarta deschisă” simbolizează, după Steinhardt, „curăţia ordinii formale, fără de care nu există artă şi cunoaştere” [4]. În acelaşi context, iarba şi laptele concentrează sensul dat de „dulceaţă”, în lipsa căreia, se afirmă, „cultura oricât de rafinată se preface în venin şi cucută” [5].
Concluzia acestei interpretări e menită şi să atingă una dintre cele mai delicate probleme cu care se confruntă conştiinţa estetică, aceea a raportului dintre estetic şi etic, în ceea ce priveşte relaţia artistului cu opera sa. Steinhardt opinează că trebuie făcută o netă deosebire între opera artistului şi evenimentele vieţii sale. „Ispita de a confunda omul şi opera este de multe ori netrebnică şi falacioasă” [6]. Biografia nu explică opera. După cum a arătat şi Liviu Rusu, creaţia ia naştere în pofida „scăderilor” omului, nu ca urmare a lor, iar aceste „accidente regretabile”, cum le-a numit Steinhardt, petrecute în viaţa unui creator, nu „îl justifică în făptura lui făuritoare de frumuseţi” [7]. Deşi numai în mod aparent, separând în acest fel omul de artist, ne putem întreba: nu este implicit afirmat aici un hiatus între viaţă şi cultură?
Dintr-o perspectivă creştină, problema apare pusă cu totul altfel. Omul căzut s-a separat de omul originar, şi trăieşte în consecinţă o ruptură lăuntrică. E deopotrivă familiar cu şi înstrăinat de natura sa paradisiacă. În acelaşi timp, e familiar cu şi înstrăinat de absurdul existenţei cotidiene, cea care a fost subjugată nevoilor celor mai penibile şi e înghiţită de moarte. Între imaginarul creator, generator de noutate, şi senzaţia inertă, prea puţin reflexivă, se cască distanţa calitativă dintre fericiri şi nevoi.
Orice artist transfigurează imaginea realităţii, tinde să vadă altfel şi să vadă o altfel de existenţă. Amintind cuvintele lui Benedetto Croce, care opunea ideii unor critici că „poezia ar fi creaţia de frumuseţe, dar nu ar semnifica nimic” tocmai „transfigurarea sentimentului” în asemănare cu priveliştea Schimbării la Faţă a Domnului, când „a strălucit faţa Lui ca soarele şi veşmintele I s-au făcut albe ca zăpada” (Mt. 17, 2) [8], părintele Nicolae Steinhardt lămureşte că arta, deşi rămâne, în cadrul materiei, o formă a întrupării, „nu poate apărea şi nu poate fi decât prin depăşirea materiei prime şi deplina ei ridicare la niveluri energetice incomparabile celor pe care le oferă mediul înconjurător brut” [9], încât „realitatea se face altceva, iar frumuseţea (...) nu poate să nu dea viaţă, splendoare şi absolută noutate unor existenţe” [10].
Trăirismul a crezut în posibilitatea culturii de a fi un alt ochi, un alt organ pentru receptarea dinlăuntru a vieţii. „Eliade şi contemporanii săi aveau faţă de cultură şi de toate aspectele ei (chiar şi cele mai mărunte) o atitudine integratoare, pentru că în ea se cuprindea capacitatea de a iubi, a admira, a lupta, a vorbi deschis, a dispreţui făţăria şi formulele prefabricate, a întâmpina viaţa cu acel contradictoriu sentiment al încântării şi neliniştii care poate sta, mai degrabă decât orice altceva, la temelia actului cultural” [11]. Legătura dintre cultură şi libertate poate fi explicată prin menirea fiinţei umane aşa cum creştinismul a înţeles-o şi Steinhardt a precizat-o, care este „înduhovnicirea întregului cosmos” [12]. Astfel, natura se conjugă în chip tainic cu cultura.
Capacitatea de receptivitate faţă de chemarea la dialog, faţă de prezenţa umană, faţă de puterea harului divin, îi aparţine existenţei în ansamblul ei, în mic şi în mare, începând cu cel mai mic fir de iarbă. Aceasta reprezintă pentru artist o intuiţie de natură nedeterministă şi, mai mult, în măsură să depăşească determinismul, să facă neputincioase legile impersonale ale determinismului, după care existenţa „există pentru nimeni” şi, ca atare, rămâne ceva de reperat strict cantitativ, nesolicitând empatia eului poetic. Aşa cum vede Steinhardt lucrurile, eul poetic acţionează legic prin empatie. Chiar şi atunci când scrie o poezie a înstrăinării, un autor se manifestă prin aceasta reflexiv în raport cu atitudinea umană, nu cu existenţa în sine. Cel pus în chestiune e primordial şi prioritar sentimentul înstrăinării, care poate naşte monştri, nebunie, prin falsificarea imaginii.
Poezia ne face părtaşi întotdeauna la aventura unui sentiment, la consecinţele incalculabile ale sugestiei în raport cu realitatea. Omul e responsabil de ceea ce se petrece în univers, sună concluzia părintelui Steinhardt. Recunoscute fiind acestea, vedem deja schiţate punţile de legătură între arta şi ştiinţa actuală, ambele propulsate de simţul posibilului şi de intuiţia paradoxală a indeterminismului, o intuiţie fecundă, în orice caz, pentru o filosofie deschisă spre problematica spirituală.
„Pildele de paradoxii” dovedesc, după Steinhardt, „atingerea de către ştiinţă a unor straturi profunde, pătrunderea în adâncuri, în subterana universului, precum şi dubla hotărâre a lingvisticii şi logisticii de a obţine printr-un efort comun posibilitatea constituirii – provizorie, desigur – a unei exprimări coerente, dar antinomice şi paradoxale, a realităţii (…). Aşa trebuie, cred, tălmăcite şi paradoxiile dogmatice, a căror vrere e să păstreze misterului toată intensitatea sa” [13].

Florin Caragiu

Note:

[1] Nicolae Steinhardt, „O convorbire între viaţă şi cărţi”, în: „Primejdia Mărturisirii”, ed. Dacia, 1993, p. 13.
[2] Idem.
[3] Ibid., p. 16.
[4] Idem.
[5] Idem.
[6] Idem.
[7] Idem.
[8] Nicolae Steinhardt, „Incertitudini literare”, Mânăstirea Rohia & Polirom, 2012, p. 91.
[9] Ibid., p. 94.
[10] Ibid., p. 95.
[11] Nicolae Steinhardt, „Ziua întâi”, în „Primejdia mărturisirii”, p. 24.
[12] Ibid., p. 28.
[13] Nicolae Steinhardt, „Cunoaşterea: luciferică ori paradisiacă?”, în „Prin alţii spre sine”, ed. Eminescu, 1988, pp. 120-121.

(text publicat în revista "Ramuri", nr. 7 (1153), Iulie 2010.)

"Poezia Vârstelor şi Veşnicia Cuvântului" - Lecturi din lirica universală, la Librăria Bizantină

Librăria Bizantină, 19 Iunie 2012. Invitaţi: Afrodita Androne, Liliana Pană, Jean Lemne, Florin Nan, Florin Caragiu (alcătuitor al selecţiei şi al traducerilor, cu excepţia câtorva texte).

William Blake – Cântec de leagăn

Dormi, dormi, frumuseţe senină,
Ce visezi în tihna nopţii,
Dormi, dormi, în somnul tău
Mici dureri adastă şi plâng.

Scump copil, pe faţa ta
Pot urmări dorinţe delicate,
Bucurii şi surâsuri secrete,
Mici tertipuri de prunc drăgălaş.

Ca pe membrele-ţi nespus de moi simt
Zâmbetele, ca pe furii dimineţii,
Peste obrazul şi peste pieptul tău,
Unde se-odihneşte inimioara.

O, trucurile iscusite ce se furişează
În mica ta inimă pe când dormi!
Când se trezeşte inimioara ta
Noaptea grozavă se curmă.

(trad. din lb. engleză Florin Caragiu)


Federico Garcia Lorca – Băieţelul mut

Băieţelul îşi căuta vocea. / (O avea regele greierilor.) / Într-o picătură de apă/ băieţelul îşi căuta vocea. // Nu o vreau ca să vorbesc; / voi face din ea un inel/ ca el să îmi poarte tăcerea/ pe degetul său mic. // Într-un strop de apă/ băieţelul îşi căuta vocea. // (Vocea captivă, în depărtare. / Pusă pe straiele unui greier.)


Alfred, Lord Tennyson - Cântec de leagăn

Ce spune puişorul de pasăre
În cuibul său, la ivirea zorilor?
- Lasă-mă să zbor, spune pasărea mică,
Mamă, lasă-mă să-mi iau zborul!

- Puiuţule, mai rămâi un pic,
Până ce micile tale aripi se vor întări.
Aşa că el mai rămâne un pic,
Apoi îşi ia zborul.

Ce spune pruncuţul
În patul său la revărsatul zorilor?
Copilaşul spune, ca mica pasăre,
- Lasă-mă să mă ridic şi să fug în altă parte.
- Pruncule, mai dormi un pic,
Până ce mădularele tale se vor întări.
Dacă mai doarme un pic,
Pruncuţul îşi va lua şi el zborul.

(trad. din lb. engleză Florin Caragiu)


"Oglinda", poem de Jorge Luis Borges

De mic copil de-oglindă mă speriam,
Temându-mă alt chip să nu-mi arate
Ori o anostă mască ce ascunde
Ceva îngrozitor. Ori nu cumva
Tăcutul timp ce-adastă în oglindă,
Ieşit din matcă, să inunde malul
Închipuirii mele şi să scoată
Tot felul de dihănii din adâncuri.
(N-am spus la nimeni, căci eram sfios.)
Acum mă tem ca nu cumva oglinda
Adevăratul chip să mi-l arate,
De umbre răvăşit şi de păcate.
Speriatu-mi suflet Domnul doar îl ştie.

(trad. Andrei Ionescu, în vol.: Jorge Luis Borges, "Poezii", ed. Polirom, 2005, pp. 365)


Walt Whitman – Un copil a spus: Ce este iarba?

Un copil a spus: Ce este iarba?, aducându-mi-o cu mâinile pline;
Ce aş putea să răspund copilului?... Nu ştiu mai mult decât el ce este...

Presupun că trebuie să fie steagul dispoziţiei mele, ţesut dintr-un material verde, plin de nădejde.

Sau cred că e batista Domnului,
Un dar parfumat şi memento dinadins aruncat,
Purtând numele posesorului undeva prin colţuri, ca să putem vedea şi remarca şi să spunem: a Cui?

Sau poate că iarba este ea însăşi un copil... copilul zămislit de vegetaţie.

Sau mă gândesc că e o hieroglifă uniformă
Şi înseamnă: a germina la fel pe zone largi şi înguste,
Crescând deopotrivă printre negri şi albi,
Kanuck, Tuckahoe, Congressman, Cuff, le dau acelaşi lucru, îi primesc la fel.

Iar acum îmi pare a fi frumosul păr netăiat al mormintelor.
Cu tandreţe te voi folosi, iarbă răsucită,
Poate transpiri din piepturile tinerilor,
Poate dacă i-aş fi cunoscut i-aş fi iubit;
Poate că te tragi din bătrâni şi din femei, şi din vlăstarele luate degrabă din poala mamelor.

Această iarbă este prea întunecată ca să fie din creştetele albe ale mamelor vârstnice,
Mai întunecată decât bărbile incolore ale bătrânilor,
Prea întunecată să vină de pe acoperişurile de un roşu vag ale gurilor.

O, recunosc, la urma urmei, atât de multe limbi grăitoare!
Şi înţeleg că ele nu vin de pe acoperişurile gurilor fără un rost.

Aş vrea să pot traduce indiciile cu privire la morţii tineri, bărbaţi şi femei,
Şi cu privire la bătrâni şi mame, şi la vlăstarele luate degrabă din poala lor.

Ce crezi că se întâmplă cu tinerii şi bătrânii?
Ce crezi că se întâmplă cu femeile şi copiii?

Ei sunt bine şi vii, undeva;
Cei mai mici germeni arată că, de fapt, nu există moarte,
Şi chiar dacă a fost, ea a dus înainte viaţa – şi nu aşteaptă la capăt s-o oprească –
Şi a încetat în momentul în care viaţa a apărut.

Totul merge înainte şi peste hotare... şi nimic nu se prăbuşeşte,
Şi a muri este diferit de ceea ce presupune oricine, şi mai propice.

(trad. din lb. engleză Florin Caragiu)


Copilaşul Hristos este direct şi înţelept,/ El pune bătrânilor întrebări aflate – pentru toţi copiii –/ sub ape curgătoare, sub umbrele aruncate pe lacuri/ de arbori înalţi ce caută spre pământ, vârstnici şi noduroşi./ Descoperite numai ochilor de copil, negrăite –/ întrebări în care răsună o muzică gravă a singurătăţii./ Iar copilaşul Hristos continuă să întrebe/ şi bătrânii nu răspund nimic, şi cunosc/ numai dragostea pentru El (Carl Sandburg, trad. din lb. engleză Florin Caragiu).


Inima nu poate gândi un mai mare devotament/ decât cel de a fi ţărm pentru ocean –/ când arcul unui gest îl păstrezi neschimbat,/ parcurgând o nesfârşită repetare” („Abnegaţie”, Robert Frost, trad. din lb. engleză Florin Caragiu).


Această mână vie, acum caldă şi-n stare/ de cea mai sinceră îmbrăţişare, dacă ea ar fi rece/ şi în tăcerea de gheaţă a mormântului,/ în aşa fel ţi-ar bântui zilele şi ţi-ar înfrigura nopţile de visare,/ încât ţi-ai dori ca propria inimă să se golească de sânge/ ca în vinele mele iarăşi să curgă viaţa rumenă/ şi să ai cugetul liniştit – uite-o, aici este –/ o ţin întinsă spre tine („Această mână vie”, John Keats, trad. din lb. engleză Florin Caragiu).


Când voci delicate se sting, muzica/ vibrează-n amintire,/ când se-ofilesc violete suave, miresmele dăinuie-n simţul de ele însufleţit./ Frunzele de trandafir, când risipită-i floarea,/ pentru culcuşul celui drag sunt strânse,/ aşa şi gândurile tale, după ce-ai dispărut/, fi-vor aşternut de odihnă dragostei înseşi („Când voci delicate se sting, muzica” (Percy B. Shelley, trad. din lb. engleză Florin Caragiu).


Samuel Taylor Coleridge – „Cântec”

Deşi învăluită în lujerii cununii de mirt,
Dragostea este o sabie care îşi taie teaca,
Şi prin despicăturile pe care ea însăşi le-a făcut
Iscodim sclipirile lamei!

Însă prin despicăturile, pe care ea le-a făcut,
Vedem, de asemenea, lama scânteietoare a dragostei
Mâncată de rugină sau crăpată în două,
Şi doar mânerul cu ciotul rămân.

(trad. din lb. engleză Florin Caragiu)


William Butler Yeats – „El gândeşte la cei care au grăit de rău despre iubita sa”

Pleacă-ţi pe jumătate pleoapele, dezleagă-ţi părul/ şi gândeşte la cei mari şi la trufia lor;/ ei au vorbit împotriva ta pretutindeni./ Dar compară acest cântec cu cei mari şi cu trufia lor;/ l-am întocmit dintr-o gură de aer,/ copiii copiilor lor vor spune că ei au minţit.

(trad. din lb. engleză Florin Caragiu)


Robert Graves – „Ea îşi spune dragostea”

Pe jumătate adormită ea îşi spune dragostea,
În orele învăluite în întuneric,
Cu jumătăţi de cuvinte şoptite abia auzit:
Pe când pământul se trezeşte, în somnul ei de iarnă,
Şi scoate afară iarbă şi flori
În pofida ninsorii,
În pofida zăpezii ce cade.

(trad. din lb. engleză Florin Caragiu)


Ezra Pound - The Fault of It

Unii, poate, ne-au blamat că am încetat să vorbim/ despre lucruri pe care le-am zugrăvit în versurile noastre mai înainte,/ spunând: o voce încântătoare este aşa şi pe dincolo;/ spunând: erau trişti săptămâna trecută acei ochi de femeie,/ în care întreaga bucurie a lumii se naşte şi moare;/ spunând: ea are acest anume fel de a fi,/ această graţie aparte, acest anume fel de a fi, această/ graţie aparte, această uşoară îndurare;/ nu ne mai cereţi nici un cuvânt în plus;/ dacă am fi mândri, atunci pentru o aşa înţelepciune am fi./ Nu ne mai întrebaţi nimic despre toate lucrurile pe care le-aţi auzit;/ nu putem vorbi despre ele, ele aproape că ne ating.

(trad. din lb. engleză Florin Caragiu)


John Keats – Versuri de la Endymion

Un lucru frumos este o bucurie inepuizabilă:
farmecul său sporeşte; nu va trece niciodată
în nimicnicie; ci va păstra încă un umbrar liniştit
pentru noi şi un somn plin de vise încântătoare,
sănătate, vigoare şi o respiraţie calmă.
Aşadar, în fiecare dimineaţă, împletim
o centură înflorită să ne legăm de pământ,
în ciuda melancoliei, a inumanei penurii
de firi nobile, a zilelor triste, a tuturor căilor
bolnave şi prea întunecate meşteşugite
pentru căutarea noastră: da, în pofida a toate,
o anume formă a frumuseţii îndepărtează
giulgiul de pe spiritele noastre mohorâte.

(trad. din lb. engleză Florin Caragiu)


Deşi mult este luat, mult rămâne; şi cu toate că / nu mai suntem acum în puterea care odată/ mişca pământul şi cerul, ceea ce suntem, suntem, –/ un caracter liniştit de inimi eroice/ slăbite de timp şi încercările vieţii, dar cu voinţă întărită/ spre a năzui, a căuta, a afla şi a nu ceda (Alfred, Lord Tennyson, trad. din lb. engleză Florin Caragiu).


Ochii mei de pe-acum ating colina-nsorită,/ luând-o cu mult înainte pe drumul pe care-am pornit./ Aşa suntem cuprinşi de ceea ce nu putem cuprinde; / are o lumină lăuntrică, chiar de la depărtare –// şi ne întregeşte, chiar dacă n-o atingem,/ în altceva, care, abia simţit,/ deja suntem; un gest flutură spre noi/ răspunzând propriului nostru semn.../ însă ceea ce simţim este vântul în faţă („O plimbare”, Rainer Maria Rilke, trad. din lb. engleză Florin Caragiu).


Nimeni nu-mi poate spune,/ Nimeni nu ştie,/ De unde vine vântul/ Şi unde se duce.// Zboară de undeva/ Cât de iute poate,/ Nu pot ţine pasul cu el,/ Nici dacă alerg.// Dar dacă aş înceta să mai ţin/ Firul zmeului meu/ Ar pleca împreună cu vântul/ Pentru o zi şi o noapte.// Şi atunci când l-aş afla/ Oriîncotro ar lua-o/ Aş şti că vântul/ S-a pornit şi el într-acolo.// Atunci aş putea să le spun/ Încotro se duce vântul./ Dar de unde vine/ Nimeni nu ştie („Vânt pe Colină”, A. A. Milne, trad. din lb. engleză Florin Caragiu).


John Milton – Despre orbirea sa

... Dumnezeu nu are nevoie/ nici de munca omului, nici de darurile sale: cei care poartă/ cel mai bine jugul Său blând, Îl slujesc cel mai bine. Starea Sa/ este împărătească; mii, la porunca Sa, grăbesc şi dau de ştire/ peste mări şi ţări, fără odihnă:/ dar îl slujesc, de asemenea, cei care doar stau şi aşteaptă.

(trad. din lb. engleză Florin Caragiu)


Alfred, Lord Tennyson – Floare în zidul crăpat

Floare în zidul crăpat,
Te-am cules din spărturi,
Te ţin aici, cu rădăcini, întreagă, în mâna mea,
Floricică – dar dacă aş putea înţelege
Ce eşti, rădăcină şi tu întreagă, cu totul,
Aş cunoaşte ce sunt Dumnezeu şi omul.

(trad. din lb. engleză Florin Caragiu)


„Floarea" (versuri de A. S. Pushkin, trad. din lb. engleză Florin Caragiu)

O floare – ofilită, lipsită de mireasmă,/ uitată pe o filă – o văd/ şi sufletul meu într-o clipă se trezeşte,/ plin de o reverie indefinită.// Când a dat în floare? În primăvara asta? Mai înainte?/ Cât a durat? Unde a fost culeasă? De către cine?/ De mâini străine? Sau familiare?/ Şi de ce a fost pusă aici, ca într-un mormânt?// Spre a-nsemna o întâlnire delicată?/ O despărţire de cineva drag?/ Sau doar o plimbare, în singurătate şi linişte,/ în umbra pădurii? Sub soarele câmpiei?/ Este oare ea vie? Îi este el încă alături?/ Unde-i refugiul lor la această oră?/ Ori s-au spulberat deja amândoi/ precum această floare de neînţeles?


„Numele" (versuri de A. S. Pushkin, trad. din lb. engleză Florin Caragiu)

Ce este numele meu pentru tine? Va pieri: / un val care s-a rostogolit doar pentru a atinge/ cu un pleoscăit solitar o plajă îndepărtată; sau în noaptea plăsmuită un ţipăt...// Va lăsa o urmă fără viaţă/ între numele de pe carnetele tale de însemnări: desenul/ unei pietre de mormânt prinse în mrejele/ unei insondabile limbi.// Ce este atunci? Un trecut adormit de mult,/ rătăcit în graba viselor pale,/ nu va arunca peste sufletul tău/ razele tandre şi pure ale Memoriei./ Dar dacă o întristare ajunge la tine/ murmură numele meu cu suspine şi spune-i/ tăcerii: „Amintirea este adevărată – acolo unde locuiesc bate o inimă”


William Blake – Eternitate

Cel ce leagă de sine o bucurie
Distruge viaţa înaripată,
Însă cel ce sărută bucuria în zborul ei,
Trăieşte în răsăritul eternităţii.

(trad. din lb. engleză Florin Caragiu)


Samuel Taylor Coleridge – "Epitaf"

Opreşte, trecător creştin: Opreşte, copil al lui Dumnezeu,
Şi citeşte, cu pieptul domol. Sub această brazdă de iarbă
Se află un poet, sau ceea ce odată el părea –
O, înalţă un gând în rugăciune pentru S. T. C. –
Ca el, care vreme de mulţi ani cu răsuflare anevoioasă
A găsit moartea în viaţă, să găsească aici viaţa în moarte:
Îndurare pentru laude – să fie iertat pentru faimă –
A cerut, şi a nădăjduit prin Hristos. Fă şi tu asemenea.

(trad. din lb. engleză Florin Caragiu)


Rainer Maria Rilke – „Consacrare”

Am o mare credinţă în lucrurile care încă nu au fost spuse./ Vreau ca simţirea evlaviei mele celei mai adânci să fie eliberată./ Ceea ce nimeni încă n-a îndrăznit să rişte şi să adeverească/ va fi pentru mine o provocare căreia va trebui să-i fac faţă. // Dacă acest gând pare infatuat, Doamne, să fiu iertat. / Căci vreau să-Ţi spun: / strădaniile mele vor fi ca o forţă grozavă, / cât se poate de nefurioasă, lipsită de timiditate, / aşa cum copiii mici îşi arată dragostea pentru Tine. // Cu aceste fluxuri ce se revarsă, asemeni râurilor, cu delte / care se desfac ca braţele spre a atinge largul mării, cu mareele repetate care nu se opresc niciodată, / Te voi recunoaşte, Te voi vesti/ cum nimeni înainte n-a mai făcut-o. // Şi dacă aceasta ar fi o prea mare îndrăzneală, lasă-mă/ s-o săvârşesc ca să-mi îndreptăţesc rugăciunea/ ce stă atât de gravă şi singură/ înaintea frunţii Tale, încercuită de nori.

(trad. din lb. engleză Florin Caragiu)


În zori, la amiază, în amurgul întunecat,/ Maria! ai auzit cântecul meu de slavă!/ În bucurie şi în suferinţă, în starea de bine şi în boală/ Maica lui Dumnezeu, fii cu mine pururea./ Când orele zburau cu intensitate/ Şi nici un nor nu ascundea vederii cerul,/ Ca nu cumva sufletul să-mi fie trândav/ Harul tău îl călăuzea spre ale tale, către tine;/ Acum, când furtunile destinului înnourează/ Misterios prezentul şi trecutul meu,/ Fie ca viitorul meu să răsară strălucitor/ Cu speranţe proaspete de la tine şi dinspre ale tale! („Imn”, Edgar Allan Poe, trad. din lb. engleză Florin Caragiu).


Şi paradisul şi calvarul/ într-un acelaşi loc – gândim – erau,/ asemeni, crucea lui Hristos şi pomul lui Adam./ În mine se-ntâlnesc cei doi Adam – Tu, Doamne, află-i/ spre mine căutând: şi-aşa cum faţa mi-e scăldată/ de-a primului sudoare, fie ca sângele celui de pe urmă/ să-mi învăluie sufletul (John Donne, trad. din lb. engleză Florin Caragiu).


Rugăciune, de Mihail Eminescu

Crăiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înalţă-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Şi zid de mântuire,
Privirea-ţi adorată
Asupră-ne coboară,
O, maică prea curată
Şi pururea fecioară,
Marie!

Noi, ce din mila sfântului
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, maică prea curată
Şi pururea fecioară,
Marie!


Învierea, de Mihail Eminescu

Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,
Al morţii rece spirit se strecură-n tăcere;
Un singur glas îngână cuvintele de miere,
Închise în tratajul străvechii evanghelii.
C-un muc în mâini moşneagul cu barba ca zăpada,
Din cărţi cu file unse norodul îl învaţă
Că moartea e în luptă cu vecinica viaţă,
Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-şi prada.
O muzică adâncă şi plină de blândeţe
Pătrunde tânguioasă puternicile bolţi;
„Pieirea, Doamne Sfinte, căzu în orice colţ,
Înveninând pre însuşi izvorul de vieţe.
Nimica înainte-ţi e omul, ca un fulg,
Ş-acest nimic îţi cere o rază mângâioasă,
În pâlcuri sunătoare de plânsete duioasă
A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg".
Apoi din nou tăcere, cutremur şi sfială
Şi negrul întuneric se sperie de şoapte,
Douăsprezece pasuri răsună, miez de noapte,
Deodată-n negre ziduri lumina dă navală.
Un clocot lung de glasuri vui de bucurie,
Colo-n altar se uită şi preoti şi popor,
Cum din mormânt răsare Christos învingător
Iar inimile toate s-unesc în armonie:
Cântări şi laude’nălţăm,
Noi, Ţie Unuia,
Primindu-L cu psalme şi ramuri
Plecaţi-vă neamuri,
Cântând Aleluia!
Christos a înviat din morţi,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!"


Poeme de Ierom. Ghelasie Gheorghe (din volumul „Isihasm”):

Nu mai pot sta în întuneric,
Fantomele mă chinuiesc..

LUMINĂ, unde eşti ?

Sunt eu orb cu adevărat,
Sau afară este noapte ?

Din lumea aceasta plină de păcat
SOARELE s a luat
Şi trebuie să mergi pe „Tărâmul Celălalt“
Să L IEI într un VAS
Şi să L ADUCI Acasă.

Este un LOC unde este o SCARĂ,
LOCUL din ICOANĂ,
Ce are un capăt agăţat de Cer

Şi unul jos de Pământ,
Pe care SOARELE Coboară.

O, ce minune, UN PRUNC DUMNEZEIESC
Este SOARELE Ceresc!
Pe SCARA din ICOANĂ
EL Senin Coboară,
Cu Mâini de LUMINĂ
Şi cu un GLAS Înduioşător
Ce Cântă înfricoşător:
– „TATĂL Nostru al tuturor
TU EŞTI DOMNUL DOMNILOR
TATĂL, NUMELE PREASFÂNT,
De la TINE toate SUNT“.
Şi Coboară tot Cântând
Până VINE jos de tot
Şi de Pieptul tău Se atinge...
Vrea în Inimă să INTRE,
Dar nu-ncape, şi Rămâne
În căuşul Palmelor...

Stai aşa de nemişcat..
Îţi e frică să nu L Pierzi,
Că te arzi îţi este frică,
GLASUL Său te face parcă
Şi tu să începi să Cânţi,
„TATĂL Nostru Cel din CERURI“...

*

Pe SCARA ICOANEI a Coborât
CUVÂNTUL Întrupat
Şi S a OPRIT...
Şi tu eşti Bucuros şi necăjit
Că a VENIT la tine, dar nu poţi
Să-L Primeşti în Inima ta strâmtă şi murdară,

O, Bucurie DIVINĂ şi plâns de păcătos,
O, Rai cu iadul deodată,
Nu mai aveţi „prăpastia“ despărţitoare,
Este SCARA CUVÂNTULUI între voi.

Tu, DOAMNE, m-ai Creat ca Făptură
Peste care ai SUFLAT PECETEA CHIPULUI Tău,
Dar eu sunt „dincolo“ de Tine
Şi Tu trebuie APOI să INTRI în mine
Şi eu Apoi să Te Primesc pe Tine,
Altfel rămân „fără“ Asemănare,
Pe care doar Tu mi-o DAI
Ca EUHARISTIE,
Veşnica Ta ÎMPĂRĂŢIE.

DOAMNE, Tu ai SUFLAT CHIPUL Tău în mine,
Care S-a SCRIS ca pe Piatra lui Moise,
Dar nu eşti Tu însuţi Acesta,
Ci doar UMBRA Ta.

Această PECETE Divină
Are în ea DORUL după Tine,
Pe Tine Însuţi Să Te ÎNTÂLNESC,
Să INTRI apoi în toată Fiinţa mea,
În Inimă, Cămara mea cea mai împodobită.

*

Nu îndrăzni să priveşti în Sus,
Nu îndrăzni să ridici Mintea la Cer,
Vezi pe HRISTOS Cel ce Coboară
Pe Pământ ca o SCARĂ,
Stai cu Capul plecat,
Stai cu Mintea în metanie,
Pune Mâinile la Piept
Şi prinde te de SCARĂ,
Ce are Piciorul ei pe Inima ta.

SCARA HRISTOS Leagă Cerul de Pământ.

El coboară pe SCARĂ,
Inima ta este prea strâmtă,
Nu poate Intra în ea,
Stă în dreptul Pieptului tău
Ca o ICOANĂ atârnată de Gât.

O, ICOANĂ a Lui HRISTOS
Lipită de Pieptul meu,
Inima mea începe să audă
Taina Ta de FIU al Lui DUMNEZEU,
Aude cum Tu Te Rogi TATĂLUI,
Şi trezeşti şi în mine
DORUL de Rugăciune.

Eu nu îndrăznesc să fac altceva,
Decât RITUALUL ICOANEI,
Să mă închin Ei,
Să plec Mintea în metanie,
Să strâng SCARA la Piept,
Să mă agăţ cu disperare de ea
Când „valurile“ patimilor din mine
Şi prăpăstiile lumii vor să mă înghită.

O, ICOANĂ SCARA Lui HRISTOS,
O, IUBIREA Lui DUMNEZEU
Te Port ca pe o COMOARĂ de mare preţ
Şi aştept până când Inima mea să poată
Să se Deschidă ca un Chivot Raclă
În care să Te PRIMESC
Şi să nu te mai pierd vreodată.

ICOANĂ, ICOANĂ
De la Cer la Pământ SCARĂ,
Te agăţ la Pieptul meu,
În care este HRISTOS Cel de TAINĂ.

*

Doamne Iisuse, „Un Anume Cuvânt al Tău“
Este „Sfânta Masă şi Evanghelie“ în Fiinţa-Sufletul meu,
Cuvânt pe care L-ai Zis când M-ai Creat, Cuvânt Altar Chip de Dumnezeu.
Şi „Acest Cuvânt de Taină“ prin Chemarea-Rugăciunea Numelui Tău
Se „Face Liturghie-Euharistie“ în Biserica Fiinţei mele,
Împărtăşirea Dumnezeieştii Treimi al cărei Mare Preot eşti.



Din imnele Iubirii Dumnezeieşti, ale Sf. Simeon Noul Teolog

Care e taina înfricoşătoare ce se săvârşeşte în mine?
Cuvântul n-o poate tâlcui, nici mâna mea ticăloasă
n-o poate scrie spre lauda şi slava Celui ce este peste toate,
A Celui ce este mai presus de orice laudă şi orice cuvânt.
Căci dacă cele ce se petrec acum în mine, risipitorul,
sunt negrăite şi de nespus, spune-mi cum va fi nevoie
să primească laudă sau slavă de la noi,
Cel care e Dăruitorul şi Făcătorul acestora?

*

Dar minunea înfricoşătoare îmi mişcă inima şi-mi deschide
gura murdară şi mă face să vorbesc şi să scriu.
Căci Tu, Cel ce mi-ai răsărit acum în inima întunecată,
Cel ce mi-ai arătat lucruri minunate, pe care ochii nu le-au văzut,
Cel ce m-ai făcut ucenic şi fiu al apostolului, pe mine,
pe care mă avea înainte cumplitul balaur
şi ucigător de oameni ca lucrător şi slujitor a toată fărădelegea,
Tu, Soarele dinainte de veci, care ai strălucit, în iad,
iar pe urmă ai luminat şi sufletul meu întunecat
şi mi-ai dăruit ziua neînserată – lucru greu de crezut
celor nepăsători şi leneşi ca mine.

*

Cel ce ai umplut sărăcia mea de toate bunătăţile,
Tu însuţi mi-ai dăruit cuvânt şi mi-ai dat vorbe,
ca să istorisesc tuturor minunile Tale,
pe care le faci şi cu noi, robii Tăi.
Aceasta pentru că cei ce dorm cu lenevie în întuneric
şi spun: E cu neputinţă să se mântuiască păcătoşii şi să fie miluiţ
ca Petru şi ca ceilalţi apostoli, sfinţi, cuvioşi, drepţi,
să cunoască şi să înveţe că acesta a fost,
este şi va fi un lucru uşor pentru bunătatea Ta.

*

O, minune! O, dar minunat al bunătăţii Tale!
prin care se fac oamenii în chipul lui Dumnezeu
Şi ia chip în ei Cel neîncăput în toţi.Dumnezeul neschimbător, imuabil prin fire,
Cel ce voieşte să locuiască toţi drepţii,
ca să aibă fiecare înăuntru pe Împăratul întreg
şi împărăţia însăşi şi cele ale împărăţiei.

*

Această (lumină) mi-ai dăruit-o şi mie, Dumnezeul meu.
Căci o dată ce acest înveliş murdar şi sărăcăcios
s-a unit cu trupul Tău atotneprihănit
şi sângele meu s-a amestecat cu sângele Tău,
ştiu că m-am unit şi cu dumnezeirea Ta
şi m-am făcut trupul Tău preacurat,
mădular strălucitor, mădular cu adevărat sfânt,
mădular luminos, străveziu şi strălucitor.
Văd frumuseţea ta, privesc strălucirea,
oglindesc lumina harului Tău,
şi mă uimesc de strălucirea ei
şi-mi ies din mine înţelegându-mă pe mine
ce-am devenit, din ce-am fost, o, minune!

*

Mă umplu de sfială, simt o sfială faţă de mine însumi.
Mă cinstesc, am frică de mine, cum Te cinstesc şi am frică de Tine:
Nu mai ştiu ce să fac, sfiindu-mă întreg,
unde să mă aşez şi de cine să mă apropii
şi unde să aplec mădularele Tale şi spre ce lucruri, spre ce fapte
să le folosesc pe ele. atât de înfricoşătoare şi de dumnezeieşti.
Dă-mi mie Tu să grăiesc şi să şi fac cele ce le grăiesc, Făcătorule,
Creatorule şi Dumnezeul meu!
Căci dacă cele ce le vorbesc, nu le împlinesc prin fapte, m-am făcut
aramă ce scoate mari sunete deşerte,
nesimţind dulceaţa sunetului loviturilor.

*

Dar vai mie că şi mădularele mele înseşi mă ard,
Încât sufăr şi din pricină lor,
Astfel sunt condus de picioare,
după ce am primit rolul de cap,
şi umblu desculţ şi sunt înţepat de mărăcini.
şi sufăr foarte neputând suporta durerea
Unul din picioarele mele păşeşte spre cele dinainte,
iar celălalt se întoarce înapoi.
Mă atrag, mă târăsc şi aci şi acolo
şi mă sfâşie şi cad.
Căci nu pot să le urmez tuturor.

*

Să zac la pământ e rău şi să mă mişc aşa,
e şi mai rău decât să zac la pământ,
fiindcă întrece toate celelalte nenorociri.
Doamne, dă-mi pocăinţă şi plâns
şi mă invredniceste în întunericul vieţii,
în lumea aceasta, în locul tristeţii,
să-ţi slujesc Ţie şi să Te cinstesc
şi să împlinesc poruncile Tale!
Îţi mulţumesc, că mi-ai dat să trăiesc
şi să Te cunosc şi să mă închin Ţie, Dumnezeul meu.
Căci aceasta este viaţa: a Te cunoaşte numai pe Tine,
Dumnezeu, Ziditorul şi Făcătorul tuturor,
nenăscut, necreat, fără început, singur
şi pe Fiul Tău născut din Tine.

*

Tu eşti împărăţia cerurilor, Tu eşti pământul celor blânzi, Hristoase (Matei V, 5)
Tu eşti verdeaţa raiului. Tu eşti ospăţul dumnezeiesc,
Tu eşti cămara de nuntă negrăită,
Tu eşti masa tuturor,
Tu eşti pâinea vieţii (Ioan VI, 35)
Tu eşti băutura cea mai nouă.
Tu eşti paharul apei şi apa vieţii (Apoc. XXI, 6).
Tu eşti sfeşnicul nestins pentru fiecare dintre sfinţi.

*

Tu eşti veşmântul şi cunună şi Cel ce împarte cununi,
Tu eşti bucuria şi odihna,
Tu, desfătarea şi slava,
Tu eşti veselia şi plăcerea.
Şi harul Tău va lumina ca soarele, Dumnezeul meu.
Căci el e harul Duhului Sfânt în toţi sfinţii.
Şi vei lumina, Soare neapropiat, în mijlocul lor.

*

Şi toţi se vor lumina pe măsură credinţei,
faptelor, nădejdii şi iubirii,
curăţirii şi luminării din Duhul Tău,
Dumnezeule, singurul îndelung răbdător şi Judecător al tuturor.
Locaşurile şi locurile lor vor fi socotite diferite (Ioan XIV, 2).
Măsurile strălucirii, ale iubirii, ale vederii Tale,
mărimea slavei, desfătarea şi arătarea
vor deosebi casele şi locaşurile lor.

*

Minunatele corturi deosebite şi multele case,
veşmintele multor demnităţi
şi coroanele foarte deosebite, pietrele şi mărgăritarele
şi florile neveştejite, cu chipuri minunate, paturile şi
aşternuturile, mesele şi tronurile
şi tot ce pricinuieşte o desfătare prea dulce
erau şi sunt una cu a Te vedea pe Tine singur.

(traducere de Pr. Dumitru Stăniloae)

îndrăgostiţii

ca o raţă pe apă luna plină alunecă
şi rămâne încurcată în crengi deasupră-le
– un răspuns la o rugă uitată? –
pe când şoldul aidoma cu al unor secerători
se leagănă. ce seceră ei, dacă nu acest rod
pe care-l seamănă feţele, ce-n străfulgerări
se preschimbă, după care îndelung
nemişcate rămân? ce auz le e şoaptelor
tobogan? stau la o masă şi gustă
unul răcoarea, altul căldura, şi fiecare
simte că timpul curge de sus în pahare.

dune

ştiinţa mea e să văd
cele ce vin dindărătul ochilor
şi se depun pe imagini
mişcându-le, ca pe dunele aurite
ce îngroapă călăreţul pe cal:
ca o piele nouă cresc
pe acest abur ce dezleagă mintea
serile înmiresmate de venirea ta.
după o zi de luptă înverşunată
cu palete de vânt, teaca nopţii
înghite lama sclipitoare a văzului.
şi totul seamănă cu recunoaşterea 
de neexplicat a unui loc 
unde n-am fost nicicând,
cu neliniştea orbului ce palpează
un lucru încă însufleţit
de căldura unei atingeri.

vreau să te văd

floarea îţi bea din mâini –
frunze de mentă am adus
şi izvorul închis într-o sticlă.

ochii se freacă de nervurile
zdrobite în somn şi între lucruri albe
visezi la o jumătate de oră
în care viaţa lăsată să curgă
inundă acest viitor ce ne ţine în viaţă.

călătorie în inima nopţii

calc pe o spinare de apă până ce-i trosnesc oasele
şi o toropeală plăcută cheamă vietăţi din adânc.
ca printr-o lupă văd satul prăbuşit într-un punct
şi ochii în care întunericul se scaldă zămislind forme.
gura deschisă a lunii absoarbe ţipetele copiilor,
pielea străbătută de contururi fine e o hartă a lumii.
sunt un ţinut locuit de mici animale de povară –
aceste gânduri ce mor la lăsarea nopţii,
sub greutatea unei strângeri de mână.