nu mai intervii:
„vedeţi, acesta e doar un personaj,
construcţia mea,
o ficţiune,
nu-l luaţi prea-n serios” -
şi tai firele cu care-l ţii legat
de zâmbetul tău cu subînţeles. deodată
dispari, ca şi cum figura până acum supusă
ar uita de tine – nimicul
din care Dumnezeu creează o lume.
ai da o palmă răului său obicei, dar n-o faci,
ca păpuşa de lemn să muşte din viaţă.
nasu-i prin uşi batante lungit,
dă năvală: orice flecuşteţ o stârneşte
şi rătăceşte până ce libertatea
devine-o maşinărie asemenea-i:
iar asta te face să suferi alături -
şi-atunci tăcerea o mişcă.
pare că-ţi vede chipul
şi mâna pe care-o întinde în noapte
e moale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu