aceste boabe de lână înşiruite în cerc
sunt capete de vulturi.
ei mă aud, dar nu mă-nţeleg.
îi ating rând pe rând,
cum i-aş chema în respiraţia ce scoate
un perimetru maritim din starea de calm plat.
noaptea e un montaj de secvenţe
în care mă scol din pat
cu sentimentul că alunec într-o crevasă
care e însăşi vocea mea.
cineva mă priveşte de sus cu multă blândeţe,
fără să mă recunoască, pentru că eu
m-am schimbat foarte mult
şi aproape că nu mai am chip.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu