albă ca zăpada

eşti frumoasă şi totuşi nu asta
te face să suferi ocările-n linişte,
cum ai culege ghebe dintre rădăcinile
copacilor smulşi. un nor de săgeţi
te caută şi nu te atinge nici una –
aceste vorbe unse la vârf cu venin
spăimite-s să intre în locul
unde-ţi naşti rugăciunea. rămân undeva
în jurul corpului nemişcat, de care se sprijină
îngerul, pentru a face-un salt
înapoi, în abisul de sus. dar te aude,
şi nu se dă dus, simţind cum se lasă
în alcătuirea umilă, adâncul.
iar greutatea-i grozavă nu te striveşte,
ci-o ancoră-n cer pare – a inimii –
când umpli de lacrimi un vas, şi puiul de ciută
orb, ce-şi cufundă faţa în el, iarăşi vede.