un leu viu atârnă de-o funie în mijlocul străzii
şi arse de căldura verii, la poartă, figurine de lut
te somează să ieşi – moartea e încă o copilă neştiutoare –
şi prietenul tău, de partea opusă a râului,
îţi arată, prin gesturi disimulate, blândul lui raport
cu lucrurile. acum îi porţi ochelarii negri şi strada
se umple de umbletul lui, în aşteptarea unei iubiri
în care tocmai începuse a crede. cureaua de piele
a ceasului verde strânge încheietura uşor,
cum te-ar trage-n odaia cu chipuri pictate,
aliniate pe pat. fiecare din ele îi poartă încă
văzul, de parcă el numai ce ar deschide uşa
cu un tremur de teamă şi ar trece prin faţa ochilor
palma, ca prin faţa unei camere de filmat, între două
calupuri. câte-un fald de viaţă vocea-i agaţă,
şi-l duce încet cu ea până departe. iar soarele,
nimic bănuind, pe şapca albastră se-aşază,
şi de acolo-n gentuţa din pânză de cort,
într-unul din multele ei buzunare, se-ascunde.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu