Telos şi Logos

Despre telocite, remarcabila recentă descoperire a profesorului Florentin Popescu, aflăm din însăşi etimologia cuvântului că sunt celule cu telos, cu scop regenerator. Cercetarea în domeniul medicinii regenerative are, mai nou, în vedere acest tip de celule, ca pe o arie de interes cu conotaţii extrem de actuale, atât pentru teoria, cât şi pentru practica medicală. Telocitele sunt celule nespecifice, ele parcă dormitează în organism, neluând parte la activitatea prodigioasă impusă de specializare. Caracterul lor nediferenţiat aminteşte de potenţialul primei celule mişcate de viaţă, din care s-a dezvoltat un organism. Privite din această perspectivă, telocitele pot fi comparate cu inteligenţa de ansamblu, care supervizează şi coordonează acţiunile parţiale. Din această pricină, au fost numite şi copiloţii organismului. Experimentele de laborator au dovedit rolul lor regenerator, de pildă, în sensul refacerii posibile a inimii după infarct. Regenerarea reprezintă pentru organism rezultatul celei mai fine şi mai precise reglări, s-ar spune în sens ideal, pentru că tinde să restaureze o imagine originară a acestuia, obţinută împotriva timpului şi a entropiei. Într-o direcţie mult mai largă decât regenerarea acţionează adaptarea, care poate fi pozitivă sau negativă. Ne adaptăm „cum putem”, dar ne regenerăm după o imagine şi după o dorinţă care transcend timpul. Telocitele nu sunt luptătoare. Par a fi celule gânditoare, capabile să-şi păstreze „mintea rece”, cu care fac faţă în condiţii limită. Beneficiază de energie informaţională în stare latentă. Fără doar şi poate, informaţia constituie zăcământul cel mai preţios ascuns în subterana cărnii însufleţite.

Viaţa: între război şi pace

Unii specialişti în psihoimunologie au apreciat că reintră astfel în actualitate vechea formulare teologică a lui Victor von Weizsacker, anume că toate celulele corpului sunt însufleţite. Ideea era că numai ce-i însufleţit, mişcat de o receptivitate lăuntrică oricât de primitivă, poate primi ce-i al sufletului conştient. Psihoimunologia atestă ştiinţific legătura strânsă între mesajele sufleteşti şi imunitate. Aceasta scade îndeosebi sub influenţa deprimării psihice, şi mai puţin sub asaltul unor stări precum anxietatea, frica, agresivitatea. O dată declanşate, însă, acestea consumă rapid rezervele de energie ale organismului. Sistemul de luptă extrem de complex care se mobilizează intern în scopul apărării e încurajat şi susţinut de un eu el însuşi beligerant, aceasta numai până când forţele combative ale psihicului se epuizează. Sub influenţa stressului negativ, scad puterea anticorpilor şi activitatea limfocitelor numite „natural killer” (natural ucigaşe). În aceste condiţii, ce-i de făcut? Ne lăsăm ucişi, pradă disperării, victimele pasivităţii, pentru că nu putem altfel? Chiar în acest punct intervin Hristos şi credinţa, paradoxul Crucii şi al Învierii, prin care avem şansa să fim salvaţi. Trupul însuşi, sortit vieţii veşnice, are deschis în sinea sa un ochi către cele de sus, prin care poate primi lumină şi pace. Liniştea sufletului revarsă pace în trup. „Se pare că multe persoane sunt pe cale de a cultiva factori de antivindecare în numele vindecării. Boala înghite cu lăcomie spaime şi sentimente dezordonate. Tensiunea şi confuzia care par să htănească spiritul bolii întunecă, însă, sufletul vindecării. Or. fiecare experienţă directă cu fiinţa profundă şi sistemul său energetic este o vindecare în sine. Ea ne conduce foarte aproape de scânteia de viaţă care se dezvoltă în centrul fiecărei celule începând din momentul când pătrundem conştient în propria durere. Şi de fiecare dată când atingem suferinţa cu iubire, ne vindecăm în chip tainic” [1].
Poziţia telocitelor în sistemul de celule permite să ne formăm cel puţin o perspectivă simbolică asupra lor: ele nu iau parte la luptă, dar apără şi regenerează de la distanţă, prin schimb de informaţie, nu prin războiul substanţelor. La nivel profund şi discret, informaţia e cea care guvernează şi modelează substanţa, după cum Logosul e Cel ce a creat lumea. Informaţia ce transmite adevăr prin iubire şi nepărtinire are, de fapt şi de drept, statutul de a fi „vindecătorul nostru intern”. „Se lucrează acum la studii asupra modului în care emoţiile noastre influenţează corpul. Fizicieni ca David Bohm şi Steward Wolf spun că ne-am putea schimba noi înşine la nivel atomic atunci când trăim o gamă întreagă de emoţii [2]. În acelaşi sens, dar valabil în alt plan, Sergiu Celibidache, al cărui centenar e aniversat în zilele prezente, afirma că primul act de asumare artistică a realităţii îl reprezintă renunţarea la „războiul practicii” prin interiorizarea imaginilor, trăind euforia transmisă de ele. Dar arta adevărată nu ia fiinţă în noi decât prin transcenderea acestei euforii înseşi, în clipa când pacea activă domină totul. Atunci e ca şi cum carbonul, printr-o mutaţie internă de structură foarte fină, cvasi-insesizabilă, a devenit diamant.

Creaţia ştiinţifică şi sentimentul religios

Adesea, aducând în discuţie problematica descoperirii ştiinţifice, profesorul Florentin Popescu s-a raliat convingerii că, înainte de toate, există un spirit al descoperirii, un entuziasm auroral al participării la mister şi la noutate, care au o natură şi o orientare indefinite, aşa cum sunt date în sine, iniţial şi nu numai, ceea ce justifică ideea de serendipitate. Căutăm ceva şi ajungem la altceva. Existenţa iniţială a unei traiectorii bine delimitate a parcursului cercetării, fixarea dinainte a unui scop strict sunt excedate în fiecare moment de câmpul de extensiune foarte vast, aproape fără graniţe, pe care îl generează entuziasmul, atrcaţia spre adâncimea descoperirii. De aceea, până la un punct, analogia dintre cunoaşterea poetică şi cea ştiinţifică este admisă de psihologi. În acest sens, o afirmaţie de notorietate făcută de Niels Bohr transmitea convingerea că atunci când vorbim despre atomi limbajul nu poate fi decât poetic.
Conotaţia, ambiguitatea sunt factori productivi la nivel de cunoaştere, pentru că o aşază sub auspiciile complexităţii, ale adâncimii şi ale „caracterului ascuns” pe care le implică o problemă serioasă de cercetare. Karl Popper arăta, în consecinţă, că reconstrucţia raţională a acestor „procese de producere” (Auslösung) ale cunoştinţei nu este posibilă, pentru că tot acest proces nu poate fi prins după metodele logicii cercetării, el căzând mai degrabă, în sarcina unei psihologii empirice. „Punctul de vedere pe care-l adopt (faţă de care rezultatele cercetărilor mele sunt, însă, independente), că nu există o metodă logică, un demers susceptibil să fie reconstruit raţional, prin care putem descoperi ceva nou, este exprimat deseori spunându-se că orice descoperire ar cuprinde un moment iraţional, ar fi o intuiţie creatoare în sensul lui Bergson; într-un fel asemănător vorbeşte Einstein despre «căutarea acelor legi de cel mai înalt nivel de generalitate, din care poate fi obţinută, prin pură deducţie, o imagine asupra lumii. La aceste legi nu duce nici un drum logic, ci numai o intuiţie bazată pe ceva de genul unei contopiri (Einfühlung) cu obiectele experienţei»” [3]. „Starea sentimentală ce te face apt pentru asemenea acţiuni seamănă cu cea a monahilor sau cu cea a îndrăgostiţilor: efortul zilnic nu provine dintr-o premeditare sau dintr-un program, ci dintr-o nevoie imediată”, cu sentimentul unei „religiozităţi cosmice” [4].

Florin Caragiu


Note:

[1] Patrick Drouot, „Vindecare spirituală şi nemurire”, ed. Sagittarius, 1994, pp. 81-82.
[2] Ibid., p. 81.
[3] Karl Popper, „Logica cercetării”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 76.
[4] Albert Einstein, „Comment je vois le monde”, Flammarion, Paris, 1934, pp. 155-156.

(text apărut în ziarul "Lumina de Duminică", 8 Iulie 2012)