joi, 19 iulie 2012

Despre părinţi duhovniceşti şi martiri (III)




În „Cărarea Împărăţiei” (ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 1995), Părintele Arsenie Boca vorbeşte despre jertfă ca despre cel mai tare cuvânt al lui Dumnezeu către om, constituind maxima apropiere şi chiar hotarul de atingere între voinţa şi iubirea dumnezeiască şi libertatea omului (p. 297). În acest hotar, omul se poate bucura în necazuri şi suferinţe primind lumina cunoştinţei, fiindcă, spune părintele Arsenie, „celui lămurit în căile lui Dumnezeu tot ce i se întâmplă spre mai multă lumină i se face, ori pricepem, ori nu pricepem aceasta” (idem, p. 46). Chiar după ce Dumnezeu ridică pedeapsa păcatului, în urma mărturisirii şi pocăinţei sincere, a schimbării lăuntrice pe care omul o trăieşte sub înrâurirea dragostei Lui, încercările nu contenesc, având rostul de a fi „şcoală, lumină pentru minte şi milă de la Dumnezeu”, căci „durerea e dascălul înţelepciunii” (idem, p. 49).
Despre „Bucuriile suferinţei” (Fep «Τipografia Centrală», Cartea Moldovei, Chişinău 1995, vol. 1) ne vorbeşte şi părintele Dimitrie Bejan. El aminteşte despre întemniţaţi care, rugându-se cu lacrimi, le străluceau feţele, pentru că „se predau total rugăciunii şi prin ea lui Dumnezeu” (p. 8). Suferinţa poate deveni o şcoală pentru cel care o acceptă ca mântuitoare, „rânduită de Hristos”, ea devenind în acest fel un jug blând, o sursă de bucurie (idem, p. 7), şi o jertfă nu numai pentru păcatele proprii, ci şi pentru cele ale neamului (idem, p. 15), ca o purtare a crucii celor slabi de către cei întăriţi în Hristos, după cuvântul Apostolului Pavel.

Florin Caragiu

Niciun comentariu: