Am început să-i descopăr pe aceşti oameni duhovniceşti, nevoitori şi martiri, după ce am citit Filocalia, pentru că m-am întrebat imediat cum aş putea să întâlnesc pe cineva care să se asemene autorilor sfinţi ai acestor scrieri. Şi după cuvântul Domnului: „căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide”, am aflat cu uimire, rând pe rând, oameni minunaţi care au trăit şi vieţuiesc în lumina Duhului Sfânt. Nu slujitori ai literei, ci oameni ai duhului ce „suflă unde voieşte”, oameni care, după ce s-au aflat ei înşişi tămăduiţi prin harul lui Dumnezeu, vindecă suflete cu puterea crucii, cu puterea unei rugăciuni izvorâte din credinţă, smerenie şi dragoste, care este însăşi puterea învierii pe care Domnul o revarsă în lume. Sunt oameni care au trecut acel prag al limitelor fireşti, dincolo de care omul poate spune, împreună cu sfântul apostol Pavel: „eu dorm, dar inima mea veghează”. Vedem la ei cum, necruţându-şi în vreun fel forţele, ajung la dragostea care, după cuvântul aceluiaşi apostol, „întru slăbiciune se desăvârşeşte”.
Aşa l-am întâlnit pe duhovnicul meu, părintele Ghelasie Gheorghe, care a mărturisit despre darul lui Dumnezeu în acest neam şi pe acest pământ, despre taina care ne acoperă prin jertfa înaintaşilor în credinţă şi găteşte o înnoire duhovnicească, o renaştere isihastă în aceste vremuri de „despărţire a apelor”, cum spunea părintele de la Frăsinei. În fapt, Arsenie Praja Pustnicul, părintele său duhovnic şi purtător al tradiţiei isihaste carpatine, a fost în acelaşi timp un mare nevoitor, un binevestitor al lui Hristos şi un martir, fiind bătut crunt de forţele securităţii care l-au arestat şi murind, la scurtă vreme, de pe urma loviturilor, la mânăstirea Crasna.
Părintele Ghelasie, ucenic al lui la acea vreme, s-a refugiat la sfânta mânăstire Frăsinei, având să aştearnă în scris testamentul pustnicului Neofit, exponent al aceleiaşi tradiţii carpatine:
„Fiule, îţi las ca Moştenire Dumnezeiescul Dar al Isihiei, ca Binecuvântare transmisă de la avva Neofit Pustnicul, cel ce s-a învrednicit de Darul Dumnezeiesc al Lucrării celei de Taină a Isihiei. Îţi las ca Moştenire acest Dar ca pe un Talant. Ai grijă să nu-l îngropi, ci să-l dai schimbătorilor ca să-l înmulţeşti şi să câştigi dobândă înzecită, prin care să nu se stingă Văpaia de Taină a Lucrării Isihiei. Ţine Candela Aprinsă a Luminii Isihiei şi nu te îngrijora că pari singur. A proorocit avva Neofit Pustnicul că vor fi cu miile cei ce vor Urma Calea cea de Taină a Isihiei. Grele vor fi schimbările Lumii, dar tot aşa de minunate vor fi şi Renaşterile Spirituale ale multora. Va coborî din Munte şi din Peşteri Lucrarea cea de Taină a Isihiei până în Inima Oraşelor şi mulţi Tineri, aparent neştiutori, se vor Trezi cu tărie la o Viaţă de Duh asemănătoare celei din vechime. Minunată va fi această ÎNVIERE tocmai acolo unde moartea se crede stăpână! Duhul Cel Prea Sfânt îţi va arăta Puterea mai presus de toate. Lucrarea cea de Taină a Isihiei va înflori în pustiul multor Inimi ce vor deveni apoi Ceruri Întrupate. Îţi las Binecuvântarea Isihiei, pe care să o ţii Aprinsă în propria Candelă, ca o Scânteie din care să se Aprindă multe altele. Nu te întreba să desluşeşti cum va fi această minune. Lucrarea cea de Taină a Isihiei va fi Taina Viitorului Lumii noastre. Istoria ce vine va fi cea mai teribilă confruntare dintre Lumină şi întuneric, dintre Duhul Vieţii şi al morţii. Dar Puterea Luminii va fi atât de mare, încât va depăşi toate legile fireşti. Fă-te părtaş la această mare Aprindere Duhovnicească a Lucrării celei de Taină. Îţi las această Binecuvântare şi Darul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu tine şi cu toţi doritorii de Taina Dumnezeiască. Prea Sfântul Duh să te ocrotească. Amin!“
Părintele Ghelasie a vorbit despre un isihasm iconic, în care un rol fundamental îl are gestul iconic, gestul de închinare, gestul cuprinzător de adresare filială a omului către Dumnezeu. Retragerea în pustie trebuie să fie dublată, arăta sfinţia sa, de retragerea în gest, în acea aşezare şi tindere către Dumnezeu care constituie însuşi fondul rugăciunii isihaste. Asemănând starea de cădere, a neputinţei de ridicare din păcat cu o temniţă a sufletului, cu un fel de iad al deznădejdii, părintele Ghelasie ne îmboldea cu cuvintele sale spre a face în iadul neputinţelor, al suferinţelor, al presiunii cotidiene spre a ceda păcatului, un colţ de rai prin închinarea către Dumnezeu, prin gestul discret de încredinţare de sine voii lui, aprinzând flacăra dorinţei de a reveni din starea de înstrăinare proprie fiului risipitor la intimitatea cu Dumnezeu şi căldura dragostei Sale părinteşti.
Gestul iconic, sub diferite forme, l-am întâlnit la părinţii nevoitori şi martirii din temniţe. Atunci când supravegherea ochiului terorii era totală, oprirea tăcută în gest de închinare faţă de Dumnezeu a rămas ultima redută a stării înaintea lui Dumnezeu, rugăciunea fără cuvinte, pe care martirii, epuizaţi de chinurile aprige, sau pustnicii asaltaţi de demoni, au înălţat-o, cu deplină lepădare de sine, mai presus de cursele celui potrivnic.
Acest gest iconic avem nevoie să-l învăţăm astăzi de la părinţii duhovniceşti şi de la martiri. Cercetându-le viaţa, ne oprim mintea din povârnişul păcatului şi învăţăm să stăm, cum spune părintele Ghelasie, „ca în icoană”, altfel spus, să recuperăm sensul unei aşezări duhovniceşti, al unei disponibilităţi spre jertfa duhovnicească, singura prin care – arată sfinţii părinţi – ne putem înfăţişa ca fii bineplăcuţi înaintea Tatălui ceresc.
Florin Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu