Părintele Sofian Boghiu asemăna, în volumul „Smerenia şi dragostea. Însuşirile trăirii ortodoxe” (Fundaţia Tradiţia Românească, A.S.C.O.R., Bucureşti, 2001), viaţa de mânăstire cu viaţa petrecută în închisoare, ambele având trăsăturile duhovniceşti ale unei căi a pocăinţei, de-a lungul căreia cuvântul a fost „înscris pe tabla inimii şi a memoriei” – o cale străbătută într-o atmosferă „smerită, de nevoie, dar şi de voie, pentru că fiecare simţea vie în necazurile de acolo pacea lui Iisus în inima sa” (pp. 46-47). Umilinţele şi necazurile din afară, pentru cei din temniţe, au putut deveni o cale de acces spre smerenie, fiind „acceptate din interior”, şi astfel a putut lua naştere acea rugăciune pentru toată lumea, chiar şi pentru vrăjmaşi, semn al desăvârşirii în dragoste.
Vorbind despre înnoirea duhovnicească în Biserică, părintele Arsenie Papacioc trimite la o „înnoire interioară, trăire şi răsuflare în Duhul lui Dumnezeu” („Scrisori către fiii mei duhovniceşti”, Mânăstirea Dervent, Constanţa, 2000), răspunzând la întrebarea „Unde a fost Biserica?”, prin afirmaţia că duhul viu al Bisericii a respirat în temniţe, unde „sute şi mii de preoţi, călugări trăitori, fraţi de credinţă au purtat lanţuri grele, lanţuri bătute la nicovală prin beciuri ascunse”, fiind trataţi mai rău decât animalele, în vederea exterminării şi, mai mult, a creării unui profil de om dezumanizat, prin lepădarea de Hristos. Însă martirii au rezistat, prin Harul Lui, până la capăt, simţind „marea taină a crucii Lui”, „rostul grozav al eliberării prin suferinţă pentru El” (pp. 154-155).
Mişcarea „Rugul Aprins” a arătat poate cel mai bine, la noi, nevoia extraordinară de o cultură a Duhului, care să redea cuvintelor acea însufleţire logosică, sau, am putea spune, iconică, prin care ele reflectă calea, adevărul şi viaţa omului, ce strălucesc unitar în Iisus Hristos, Ipostasul Cuvântului întrupat. Viaţa părinţilor duhovniceşti şi a martirilor e, în adevăr, un rug aprins de dragostea lui Dumnezeu, un rug în care suferinţa capătă un rol de curăţire şi, mai mult, de urmare a lui Hristos în noianul pătimirilor sale pentru mântuirea lumii.
Amintesc, în acest context, de monahul Daniil, pe numele de mirean Sandu Tudor, organizatorul Rugului Aprins, care a suferit până la moarte în închisorile comuniste, dând mărturie cum „din cenuşa oarbă a vieţii părăsite/ îmi pâlpâie iubirea, ca pasărea măiastră” (Ieroschim. Daniil Sandu Tudor, „Taina Rugului Aprins”, ed. Anastasia, 1999, p. 60). Puterea dragostei lui Hristos, biruitorul morţii, alungă, în pătimitorii pentru ea, frica de moarte ce îl ţine pe om în robie, potrivit cuvântului Scripturii. Moartea, după Cuviosul Daniil de la Rarău, fiind „realismul în culmile lui”, se cere „să fie rodnică”, să spună ceva, „în chipul cel mai realist cu putinţă”. Ea este „prilejul ca viaţa noastră, oricum ar fi fost, să se arate în tot ce are mai uimitor, mai profund, mai puternic” (Idem, p. 66).
Florin Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu