Librăria Bizantină, 19 Iunie 2012. Invitaţi: Afrodita Androne, Liliana Pană, Jean Lemne, Florin Nan, Florin Caragiu (alcătuitor al selecţiei şi al traducerilor, cu excepţia câtorva texte).
William Blake – Cântec de leagăn
Dormi, dormi, frumuseţe senină,
Ce visezi în tihna nopţii,
Dormi, dormi, în somnul tău
Mici dureri adastă şi plâng.
Scump copil, pe faţa ta
Pot urmări dorinţe delicate,
Bucurii şi surâsuri secrete,
Mici tertipuri de prunc drăgălaş.
Ca pe membrele-ţi nespus de moi simt
Zâmbetele, ca pe furii dimineţii,
Peste obrazul şi peste pieptul tău,
Unde se-odihneşte inimioara.
O, trucurile iscusite ce se furişează
În mica ta inimă pe când dormi!
Când se trezeşte inimioara ta
Noaptea grozavă se curmă.
(trad. din lb. engleză Florin Caragiu)
Federico Garcia Lorca – Băieţelul mut
Băieţelul îşi căuta vocea. / (O avea regele greierilor.) / Într-o picătură de apă/ băieţelul îşi căuta vocea. // Nu o vreau ca să vorbesc; / voi face din ea un inel/ ca el să îmi poarte tăcerea/ pe degetul său mic. // Într-un strop de apă/ băieţelul îşi căuta vocea. // (Vocea captivă, în depărtare. / Pusă pe straiele unui greier.)
Alfred, Lord Tennyson - Cântec de leagăn
Ce spune puişorul de pasăre
În cuibul său, la ivirea zorilor?
- Lasă-mă să zbor, spune pasărea mică,
Mamă, lasă-mă să-mi iau zborul!
- Puiuţule, mai rămâi un pic,
Până ce micile tale aripi se vor întări.
Aşa că el mai rămâne un pic,
Apoi îşi ia zborul.
Ce spune pruncuţul
În patul său la revărsatul zorilor?
Copilaşul spune, ca mica pasăre,
- Lasă-mă să mă ridic şi să fug în altă parte.
- Pruncule, mai dormi un pic,
Până ce mădularele tale se vor întări.
Dacă mai doarme un pic,
Pruncuţul îşi va lua şi el zborul.
(trad. din lb. engleză Florin Caragiu)
"Oglinda", poem de Jorge Luis Borges
De mic copil de-oglindă mă speriam,
Temându-mă alt chip să nu-mi arate
Ori o anostă mască ce ascunde
Ceva îngrozitor. Ori nu cumva
Tăcutul timp ce-adastă în oglindă,
Ieşit din matcă, să inunde malul
Închipuirii mele şi să scoată
Tot felul de dihănii din adâncuri.
(N-am spus la nimeni, căci eram sfios.)
Acum mă tem ca nu cumva oglinda
Adevăratul chip să mi-l arate,
De umbre răvăşit şi de păcate.
Speriatu-mi suflet Domnul doar îl ştie.
(trad. Andrei Ionescu, în vol.: Jorge Luis Borges, "Poezii", ed. Polirom, 2005, pp. 365)
Walt Whitman – Un copil a spus: Ce este iarba?
Un copil a spus: Ce este iarba?, aducându-mi-o cu mâinile pline;
Ce aş putea să răspund copilului?... Nu ştiu mai mult decât el ce este...
Presupun că trebuie să fie steagul dispoziţiei mele, ţesut dintr-un material verde, plin de nădejde.
Sau cred că e batista Domnului,
Un dar parfumat şi memento dinadins aruncat,
Purtând numele posesorului undeva prin colţuri, ca să putem vedea şi remarca şi să spunem: a Cui?
Sau poate că iarba este ea însăşi un copil... copilul zămislit de vegetaţie.
Sau mă gândesc că e o hieroglifă uniformă
Şi înseamnă: a germina la fel pe zone largi şi înguste,
Crescând deopotrivă printre negri şi albi,
Kanuck, Tuckahoe, Congressman, Cuff, le dau acelaşi lucru, îi primesc la fel.
Iar acum îmi pare a fi frumosul păr netăiat al mormintelor.
Cu tandreţe te voi folosi, iarbă răsucită,
Poate transpiri din piepturile tinerilor,
Poate dacă i-aş fi cunoscut i-aş fi iubit;
Poate că te tragi din bătrâni şi din femei, şi din vlăstarele luate degrabă din poala mamelor.
Această iarbă este prea întunecată ca să fie din creştetele albe ale mamelor vârstnice,
Mai întunecată decât bărbile incolore ale bătrânilor,
Prea întunecată să vină de pe acoperişurile de un roşu vag ale gurilor.
O, recunosc, la urma urmei, atât de multe limbi grăitoare!
Şi înţeleg că ele nu vin de pe acoperişurile gurilor fără un rost.
Aş vrea să pot traduce indiciile cu privire la morţii tineri, bărbaţi şi femei,
Şi cu privire la bătrâni şi mame, şi la vlăstarele luate degrabă din poala lor.
Ce crezi că se întâmplă cu tinerii şi bătrânii?
Ce crezi că se întâmplă cu femeile şi copiii?
Ei sunt bine şi vii, undeva;
Cei mai mici germeni arată că, de fapt, nu există moarte,
Şi chiar dacă a fost, ea a dus înainte viaţa – şi nu aşteaptă la capăt s-o oprească –
Şi a încetat în momentul în care viaţa a apărut.
Totul merge înainte şi peste hotare... şi nimic nu se prăbuşeşte,
Şi a muri este diferit de ceea ce presupune oricine, şi mai propice.
(trad. din lb. engleză Florin Caragiu)
Copilaşul Hristos este direct şi înţelept,/ El pune bătrânilor întrebări aflate – pentru toţi copiii –/ sub ape curgătoare, sub umbrele aruncate pe lacuri/ de arbori înalţi ce caută spre pământ, vârstnici şi noduroşi./ Descoperite numai ochilor de copil, negrăite –/ întrebări în care răsună o muzică gravă a singurătăţii./ Iar copilaşul Hristos continuă să întrebe/ şi bătrânii nu răspund nimic, şi cunosc/ numai dragostea pentru El (Carl Sandburg, trad. din lb. engleză Florin Caragiu).
Inima nu poate gândi un mai mare devotament/ decât cel de a fi ţărm pentru ocean –/ când arcul unui gest îl păstrezi neschimbat,/ parcurgând o nesfârşită repetare” („Abnegaţie”, Robert Frost, trad. din lb. engleză Florin Caragiu).
Această mână vie, acum caldă şi-n stare/ de cea mai sinceră îmbrăţişare, dacă ea ar fi rece/ şi în tăcerea de gheaţă a mormântului,/ în aşa fel ţi-ar bântui zilele şi ţi-ar înfrigura nopţile de visare,/ încât ţi-ai dori ca propria inimă să se golească de sânge/ ca în vinele mele iarăşi să curgă viaţa rumenă/ şi să ai cugetul liniştit – uite-o, aici este –/ o ţin întinsă spre tine („Această mână vie”, John Keats, trad. din lb. engleză Florin Caragiu).
Când voci delicate se sting, muzica/ vibrează-n amintire,/ când se-ofilesc violete suave, miresmele dăinuie-n simţul de ele însufleţit./ Frunzele de trandafir, când risipită-i floarea,/ pentru culcuşul celui drag sunt strânse,/ aşa şi gândurile tale, după ce-ai dispărut/, fi-vor aşternut de odihnă dragostei înseşi („Când voci delicate se sting, muzica” (Percy B. Shelley, trad. din lb. engleză Florin Caragiu).
Samuel Taylor Coleridge – „Cântec”
Deşi învăluită în lujerii cununii de mirt,
Dragostea este o sabie care îşi taie teaca,
Şi prin despicăturile pe care ea însăşi le-a făcut
Iscodim sclipirile lamei!
Însă prin despicăturile, pe care ea le-a făcut,
Vedem, de asemenea, lama scânteietoare a dragostei
Mâncată de rugină sau crăpată în două,
Şi doar mânerul cu ciotul rămân.
(trad. din lb. engleză Florin Caragiu)
William Butler Yeats – „El gândeşte la cei care au grăit de rău despre iubita sa”
Pleacă-ţi pe jumătate pleoapele, dezleagă-ţi părul/ şi gândeşte la cei mari şi la trufia lor;/ ei au vorbit împotriva ta pretutindeni./ Dar compară acest cântec cu cei mari şi cu trufia lor;/ l-am întocmit dintr-o gură de aer,/ copiii copiilor lor vor spune că ei au minţit.
(trad. din lb. engleză Florin Caragiu)
Robert Graves – „Ea îşi spune dragostea”
Pe jumătate adormită ea îşi spune dragostea,
În orele învăluite în întuneric,
Cu jumătăţi de cuvinte şoptite abia auzit:
Pe când pământul se trezeşte, în somnul ei de iarnă,
Şi scoate afară iarbă şi flori
În pofida ninsorii,
În pofida zăpezii ce cade.
(trad. din lb. engleză Florin Caragiu)
Ezra Pound - The Fault of It
Unii, poate, ne-au blamat că am încetat să vorbim/ despre lucruri pe care le-am zugrăvit în versurile noastre mai înainte,/ spunând: o voce încântătoare este aşa şi pe dincolo;/ spunând: erau trişti săptămâna trecută acei ochi de femeie,/ în care întreaga bucurie a lumii se naşte şi moare;/ spunând: ea are acest anume fel de a fi,/ această graţie aparte, acest anume fel de a fi, această/ graţie aparte, această uşoară îndurare;/ nu ne mai cereţi nici un cuvânt în plus;/ dacă am fi mândri, atunci pentru o aşa înţelepciune am fi./ Nu ne mai întrebaţi nimic despre toate lucrurile pe care le-aţi auzit;/ nu putem vorbi despre ele, ele aproape că ne ating.
(trad. din lb. engleză Florin Caragiu)
John Keats – Versuri de la Endymion
Un lucru frumos este o bucurie inepuizabilă:
farmecul său sporeşte; nu va trece niciodată
în nimicnicie; ci va păstra încă un umbrar liniştit
pentru noi şi un somn plin de vise încântătoare,
sănătate, vigoare şi o respiraţie calmă.
Aşadar, în fiecare dimineaţă, împletim
o centură înflorită să ne legăm de pământ,
în ciuda melancoliei, a inumanei penurii
de firi nobile, a zilelor triste, a tuturor căilor
bolnave şi prea întunecate meşteşugite
pentru căutarea noastră: da, în pofida a toate,
o anume formă a frumuseţii îndepărtează
giulgiul de pe spiritele noastre mohorâte.
(trad. din lb. engleză Florin Caragiu)
Deşi mult este luat, mult rămâne; şi cu toate că / nu mai suntem acum în puterea care odată/ mişca pământul şi cerul, ceea ce suntem, suntem, –/ un caracter liniştit de inimi eroice/ slăbite de timp şi încercările vieţii, dar cu voinţă întărită/ spre a năzui, a căuta, a afla şi a nu ceda (Alfred, Lord Tennyson, trad. din lb. engleză Florin Caragiu).
Ochii mei de pe-acum ating colina-nsorită,/ luând-o cu mult înainte pe drumul pe care-am pornit./ Aşa suntem cuprinşi de ceea ce nu putem cuprinde; / are o lumină lăuntrică, chiar de la depărtare –// şi ne întregeşte, chiar dacă n-o atingem,/ în altceva, care, abia simţit,/ deja suntem; un gest flutură spre noi/ răspunzând propriului nostru semn.../ însă ceea ce simţim este vântul în faţă („O plimbare”, Rainer Maria Rilke, trad. din lb. engleză Florin Caragiu).
Nimeni nu-mi poate spune,/ Nimeni nu ştie,/ De unde vine vântul/ Şi unde se duce.// Zboară de undeva/ Cât de iute poate,/ Nu pot ţine pasul cu el,/ Nici dacă alerg.// Dar dacă aş înceta să mai ţin/ Firul zmeului meu/ Ar pleca împreună cu vântul/ Pentru o zi şi o noapte.// Şi atunci când l-aş afla/ Oriîncotro ar lua-o/ Aş şti că vântul/ S-a pornit şi el într-acolo.// Atunci aş putea să le spun/ Încotro se duce vântul./ Dar de unde vine/ Nimeni nu ştie („Vânt pe Colină”, A. A. Milne, trad. din lb. engleză Florin Caragiu).
John Milton – Despre orbirea sa
... Dumnezeu nu are nevoie/ nici de munca omului, nici de darurile sale: cei care poartă/ cel mai bine jugul Său blând, Îl slujesc cel mai bine. Starea Sa/ este împărătească; mii, la porunca Sa, grăbesc şi dau de ştire/ peste mări şi ţări, fără odihnă:/ dar îl slujesc, de asemenea, cei care doar stau şi aşteaptă.
(trad. din lb. engleză Florin Caragiu)
Alfred, Lord Tennyson – Floare în zidul crăpat
Floare în zidul crăpat,
Te-am cules din spărturi,
Te ţin aici, cu rădăcini, întreagă, în mâna mea,
Floricică – dar dacă aş putea înţelege
Ce eşti, rădăcină şi tu întreagă, cu totul,
Aş cunoaşte ce sunt Dumnezeu şi omul.
(trad. din lb. engleză Florin Caragiu)
„Floarea" (versuri de A. S. Pushkin, trad. din lb. engleză Florin Caragiu)
O floare – ofilită, lipsită de mireasmă,/ uitată pe o filă – o văd/ şi sufletul meu într-o clipă se trezeşte,/ plin de o reverie indefinită.// Când a dat în floare? În primăvara asta? Mai înainte?/ Cât a durat? Unde a fost culeasă? De către cine?/ De mâini străine? Sau familiare?/ Şi de ce a fost pusă aici, ca într-un mormânt?// Spre a-nsemna o întâlnire delicată?/ O despărţire de cineva drag?/ Sau doar o plimbare, în singurătate şi linişte,/ în umbra pădurii? Sub soarele câmpiei?/ Este oare ea vie? Îi este el încă alături?/ Unde-i refugiul lor la această oră?/ Ori s-au spulberat deja amândoi/ precum această floare de neînţeles?
„Numele" (versuri de A. S. Pushkin, trad. din lb. engleză Florin Caragiu)
Ce este numele meu pentru tine? Va pieri: / un val care s-a rostogolit doar pentru a atinge/ cu un pleoscăit solitar o plajă îndepărtată; sau în noaptea plăsmuită un ţipăt...// Va lăsa o urmă fără viaţă/ între numele de pe carnetele tale de însemnări: desenul/ unei pietre de mormânt prinse în mrejele/ unei insondabile limbi.// Ce este atunci? Un trecut adormit de mult,/ rătăcit în graba viselor pale,/ nu va arunca peste sufletul tău/ razele tandre şi pure ale Memoriei./ Dar dacă o întristare ajunge la tine/ murmură numele meu cu suspine şi spune-i/ tăcerii: „Amintirea este adevărată – acolo unde locuiesc bate o inimă”
William Blake – Eternitate
Cel ce leagă de sine o bucurie
Distruge viaţa înaripată,
Însă cel ce sărută bucuria în zborul ei,
Trăieşte în răsăritul eternităţii.
(trad. din lb. engleză Florin Caragiu)
Samuel Taylor Coleridge – "Epitaf"
Opreşte, trecător creştin: Opreşte, copil al lui Dumnezeu,
Şi citeşte, cu pieptul domol. Sub această brazdă de iarbă
Se află un poet, sau ceea ce odată el părea –
O, înalţă un gând în rugăciune pentru S. T. C. –
Ca el, care vreme de mulţi ani cu răsuflare anevoioasă
A găsit moartea în viaţă, să găsească aici viaţa în moarte:
Îndurare pentru laude – să fie iertat pentru faimă –
A cerut, şi a nădăjduit prin Hristos. Fă şi tu asemenea.
(trad. din lb. engleză Florin Caragiu)
Rainer Maria Rilke – „Consacrare”
Am o mare credinţă în lucrurile care încă nu au fost spuse./ Vreau ca simţirea evlaviei mele celei mai adânci să fie eliberată./ Ceea ce nimeni încă n-a îndrăznit să rişte şi să adeverească/ va fi pentru mine o provocare căreia va trebui să-i fac faţă. // Dacă acest gând pare infatuat, Doamne, să fiu iertat. / Căci vreau să-Ţi spun: / strădaniile mele vor fi ca o forţă grozavă, / cât se poate de nefurioasă, lipsită de timiditate, / aşa cum copiii mici îşi arată dragostea pentru Tine. // Cu aceste fluxuri ce se revarsă, asemeni râurilor, cu delte / care se desfac ca braţele spre a atinge largul mării, cu mareele repetate care nu se opresc niciodată, / Te voi recunoaşte, Te voi vesti/ cum nimeni înainte n-a mai făcut-o. // Şi dacă aceasta ar fi o prea mare îndrăzneală, lasă-mă/ s-o săvârşesc ca să-mi îndreptăţesc rugăciunea/ ce stă atât de gravă şi singură/ înaintea frunţii Tale, încercuită de nori.
(trad. din lb. engleză Florin Caragiu)
În zori, la amiază, în amurgul întunecat,/ Maria! ai auzit cântecul meu de slavă!/ În bucurie şi în suferinţă, în starea de bine şi în boală/ Maica lui Dumnezeu, fii cu mine pururea./ Când orele zburau cu intensitate/ Şi nici un nor nu ascundea vederii cerul,/ Ca nu cumva sufletul să-mi fie trândav/ Harul tău îl călăuzea spre ale tale, către tine;/ Acum, când furtunile destinului înnourează/ Misterios prezentul şi trecutul meu,/ Fie ca viitorul meu să răsară strălucitor/ Cu speranţe proaspete de la tine şi dinspre ale tale! („Imn”, Edgar Allan Poe, trad. din lb. engleză Florin Caragiu).
Şi paradisul şi calvarul/ într-un acelaşi loc – gândim – erau,/ asemeni, crucea lui Hristos şi pomul lui Adam./ În mine se-ntâlnesc cei doi Adam – Tu, Doamne, află-i/ spre mine căutând: şi-aşa cum faţa mi-e scăldată/ de-a primului sudoare, fie ca sângele celui de pe urmă/ să-mi învăluie sufletul (John Donne, trad. din lb. engleză Florin Caragiu).
Rugăciune, de Mihail Eminescu
Crăiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înalţă-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Şi zid de mântuire,
Privirea-ţi adorată
Asupră-ne coboară,
O, maică prea curată
Şi pururea fecioară,
Marie!
Noi, ce din mila sfântului
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, maică prea curată
Şi pururea fecioară,
Marie!
Învierea, de Mihail Eminescu
Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,
Al morţii rece spirit se strecură-n tăcere;
Un singur glas îngână cuvintele de miere,
Închise în tratajul străvechii evanghelii.
C-un muc în mâini moşneagul cu barba ca zăpada,
Din cărţi cu file unse norodul îl învaţă
Că moartea e în luptă cu vecinica viaţă,
Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-şi prada.
O muzică adâncă şi plină de blândeţe
Pătrunde tânguioasă puternicile bolţi;
„Pieirea, Doamne Sfinte, căzu în orice colţ,
Înveninând pre însuşi izvorul de vieţe.
Nimica înainte-ţi e omul, ca un fulg,
Ş-acest nimic îţi cere o rază mângâioasă,
În pâlcuri sunătoare de plânsete duioasă
A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg".
Apoi din nou tăcere, cutremur şi sfială
Şi negrul întuneric se sperie de şoapte,
Douăsprezece pasuri răsună, miez de noapte,
Deodată-n negre ziduri lumina dă navală.
Un clocot lung de glasuri vui de bucurie,
Colo-n altar se uită şi preoti şi popor,
Cum din mormânt răsare Christos învingător
Iar inimile toate s-unesc în armonie:
Cântări şi laude’nălţăm,
Noi, Ţie Unuia,
Primindu-L cu psalme şi ramuri
Plecaţi-vă neamuri,
Cântând Aleluia!
Christos a înviat din morţi,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!"
Poeme de Ierom. Ghelasie Gheorghe (din volumul „Isihasm”):
Nu mai pot sta în întuneric,
Fantomele mă chinuiesc..
LUMINĂ, unde eşti ?
Sunt eu orb cu adevărat,
Sau afară este noapte ?
Din lumea aceasta plină de păcat
SOARELE s a luat
Şi trebuie să mergi pe „Tărâmul Celălalt“
Să L IEI într un VAS
Şi să L ADUCI Acasă.
Este un LOC unde este o SCARĂ,
LOCUL din ICOANĂ,
Ce are un capăt agăţat de Cer
Şi unul jos de Pământ,
Pe care SOARELE Coboară.
O, ce minune, UN PRUNC DUMNEZEIESC
Este SOARELE Ceresc!
Pe SCARA din ICOANĂ
EL Senin Coboară,
Cu Mâini de LUMINĂ
Şi cu un GLAS Înduioşător
Ce Cântă înfricoşător:
– „TATĂL Nostru al tuturor
TU EŞTI DOMNUL DOMNILOR
TATĂL, NUMELE PREASFÂNT,
De la TINE toate SUNT“.
Şi Coboară tot Cântând
Până VINE jos de tot
Şi de Pieptul tău Se atinge...
Vrea în Inimă să INTRE,
Dar nu-ncape, şi Rămâne
În căuşul Palmelor...
Stai aşa de nemişcat..
Îţi e frică să nu L Pierzi,
Că te arzi îţi este frică,
GLASUL Său te face parcă
Şi tu să începi să Cânţi,
„TATĂL Nostru Cel din CERURI“...
*
Pe SCARA ICOANEI a Coborât
CUVÂNTUL Întrupat
Şi S a OPRIT...
Şi tu eşti Bucuros şi necăjit
Că a VENIT la tine, dar nu poţi
Să-L Primeşti în Inima ta strâmtă şi murdară,
O, Bucurie DIVINĂ şi plâns de păcătos,
O, Rai cu iadul deodată,
Nu mai aveţi „prăpastia“ despărţitoare,
Este SCARA CUVÂNTULUI între voi.
Tu, DOAMNE, m-ai Creat ca Făptură
Peste care ai SUFLAT PECETEA CHIPULUI Tău,
Dar eu sunt „dincolo“ de Tine
Şi Tu trebuie APOI să INTRI în mine
Şi eu Apoi să Te Primesc pe Tine,
Altfel rămân „fără“ Asemănare,
Pe care doar Tu mi-o DAI
Ca EUHARISTIE,
Veşnica Ta ÎMPĂRĂŢIE.
DOAMNE, Tu ai SUFLAT CHIPUL Tău în mine,
Care S-a SCRIS ca pe Piatra lui Moise,
Dar nu eşti Tu însuţi Acesta,
Ci doar UMBRA Ta.
Această PECETE Divină
Are în ea DORUL după Tine,
Pe Tine Însuţi Să Te ÎNTÂLNESC,
Să INTRI apoi în toată Fiinţa mea,
În Inimă, Cămara mea cea mai împodobită.
*
Nu îndrăzni să priveşti în Sus,
Nu îndrăzni să ridici Mintea la Cer,
Vezi pe HRISTOS Cel ce Coboară
Pe Pământ ca o SCARĂ,
Stai cu Capul plecat,
Stai cu Mintea în metanie,
Pune Mâinile la Piept
Şi prinde te de SCARĂ,
Ce are Piciorul ei pe Inima ta.
SCARA HRISTOS Leagă Cerul de Pământ.
El coboară pe SCARĂ,
Inima ta este prea strâmtă,
Nu poate Intra în ea,
Stă în dreptul Pieptului tău
Ca o ICOANĂ atârnată de Gât.
O, ICOANĂ a Lui HRISTOS
Lipită de Pieptul meu,
Inima mea începe să audă
Taina Ta de FIU al Lui DUMNEZEU,
Aude cum Tu Te Rogi TATĂLUI,
Şi trezeşti şi în mine
DORUL de Rugăciune.
Eu nu îndrăznesc să fac altceva,
Decât RITUALUL ICOANEI,
Să mă închin Ei,
Să plec Mintea în metanie,
Să strâng SCARA la Piept,
Să mă agăţ cu disperare de ea
Când „valurile“ patimilor din mine
Şi prăpăstiile lumii vor să mă înghită.
O, ICOANĂ SCARA Lui HRISTOS,
O, IUBIREA Lui DUMNEZEU
Te Port ca pe o COMOARĂ de mare preţ
Şi aştept până când Inima mea să poată
Să se Deschidă ca un Chivot Raclă
În care să Te PRIMESC
Şi să nu te mai pierd vreodată.
ICOANĂ, ICOANĂ
De la Cer la Pământ SCARĂ,
Te agăţ la Pieptul meu,
În care este HRISTOS Cel de TAINĂ.
*
Doamne Iisuse, „Un Anume Cuvânt al Tău“
Este „Sfânta Masă şi Evanghelie“ în Fiinţa-Sufletul meu,
Cuvânt pe care L-ai Zis când M-ai Creat, Cuvânt Altar Chip de Dumnezeu.
Şi „Acest Cuvânt de Taină“ prin Chemarea-Rugăciunea Numelui Tău
Se „Face Liturghie-Euharistie“ în Biserica Fiinţei mele,
Împărtăşirea Dumnezeieştii Treimi al cărei Mare Preot eşti.
Din imnele Iubirii Dumnezeieşti, ale Sf. Simeon Noul Teolog
Care e taina înfricoşătoare ce se săvârşeşte în mine?
Cuvântul n-o poate tâlcui, nici mâna mea ticăloasă
n-o poate scrie spre lauda şi slava Celui ce este peste toate,
A Celui ce este mai presus de orice laudă şi orice cuvânt.
Căci dacă cele ce se petrec acum în mine, risipitorul,
sunt negrăite şi de nespus, spune-mi cum va fi nevoie
să primească laudă sau slavă de la noi,
Cel care e Dăruitorul şi Făcătorul acestora?
*
Dar minunea înfricoşătoare îmi mişcă inima şi-mi deschide
gura murdară şi mă face să vorbesc şi să scriu.
Căci Tu, Cel ce mi-ai răsărit acum în inima întunecată,
Cel ce mi-ai arătat lucruri minunate, pe care ochii nu le-au văzut,
Cel ce m-ai făcut ucenic şi fiu al apostolului, pe mine,
pe care mă avea înainte cumplitul balaur
şi ucigător de oameni ca lucrător şi slujitor a toată fărădelegea,
Tu, Soarele dinainte de veci, care ai strălucit, în iad,
iar pe urmă ai luminat şi sufletul meu întunecat
şi mi-ai dăruit ziua neînserată – lucru greu de crezut
celor nepăsători şi leneşi ca mine.
*
Cel ce ai umplut sărăcia mea de toate bunătăţile,
Tu însuţi mi-ai dăruit cuvânt şi mi-ai dat vorbe,
ca să istorisesc tuturor minunile Tale,
pe care le faci şi cu noi, robii Tăi.
Aceasta pentru că cei ce dorm cu lenevie în întuneric
şi spun: E cu neputinţă să se mântuiască păcătoşii şi să fie miluiţ
ca Petru şi ca ceilalţi apostoli, sfinţi, cuvioşi, drepţi,
să cunoască şi să înveţe că acesta a fost,
este şi va fi un lucru uşor pentru bunătatea Ta.
*
O, minune! O, dar minunat al bunătăţii Tale!
prin care se fac oamenii în chipul lui Dumnezeu
Şi ia chip în ei Cel neîncăput în toţi.Dumnezeul neschimbător, imuabil prin fire,
Cel ce voieşte să locuiască toţi drepţii,
ca să aibă fiecare înăuntru pe Împăratul întreg
şi împărăţia însăşi şi cele ale împărăţiei.
*
Această (lumină) mi-ai dăruit-o şi mie, Dumnezeul meu.
Căci o dată ce acest înveliş murdar şi sărăcăcios
s-a unit cu trupul Tău atotneprihănit
şi sângele meu s-a amestecat cu sângele Tău,
ştiu că m-am unit şi cu dumnezeirea Ta
şi m-am făcut trupul Tău preacurat,
mădular strălucitor, mădular cu adevărat sfânt,
mădular luminos, străveziu şi strălucitor.
Văd frumuseţea ta, privesc strălucirea,
oglindesc lumina harului Tău,
şi mă uimesc de strălucirea ei
şi-mi ies din mine înţelegându-mă pe mine
ce-am devenit, din ce-am fost, o, minune!
*
Mă umplu de sfială, simt o sfială faţă de mine însumi.
Mă cinstesc, am frică de mine, cum Te cinstesc şi am frică de Tine:
Nu mai ştiu ce să fac, sfiindu-mă întreg,
unde să mă aşez şi de cine să mă apropii
şi unde să aplec mădularele Tale şi spre ce lucruri, spre ce fapte
să le folosesc pe ele. atât de înfricoşătoare şi de dumnezeieşti.
Dă-mi mie Tu să grăiesc şi să şi fac cele ce le grăiesc, Făcătorule,
Creatorule şi Dumnezeul meu!
Căci dacă cele ce le vorbesc, nu le împlinesc prin fapte, m-am făcut
aramă ce scoate mari sunete deşerte,
nesimţind dulceaţa sunetului loviturilor.
*
Dar vai mie că şi mădularele mele înseşi mă ard,
Încât sufăr şi din pricină lor,
Astfel sunt condus de picioare,
după ce am primit rolul de cap,
şi umblu desculţ şi sunt înţepat de mărăcini.
şi sufăr foarte neputând suporta durerea
Unul din picioarele mele păşeşte spre cele dinainte,
iar celălalt se întoarce înapoi.
Mă atrag, mă târăsc şi aci şi acolo
şi mă sfâşie şi cad.
Căci nu pot să le urmez tuturor.
*
Să zac la pământ e rău şi să mă mişc aşa,
e şi mai rău decât să zac la pământ,
fiindcă întrece toate celelalte nenorociri.
Doamne, dă-mi pocăinţă şi plâns
şi mă invredniceste în întunericul vieţii,
în lumea aceasta, în locul tristeţii,
să-ţi slujesc Ţie şi să Te cinstesc
şi să împlinesc poruncile Tale!
Îţi mulţumesc, că mi-ai dat să trăiesc
şi să Te cunosc şi să mă închin Ţie, Dumnezeul meu.
Căci aceasta este viaţa: a Te cunoaşte numai pe Tine,
Dumnezeu, Ziditorul şi Făcătorul tuturor,
nenăscut, necreat, fără început, singur
şi pe Fiul Tău născut din Tine.
*
Tu eşti împărăţia cerurilor, Tu eşti pământul celor blânzi, Hristoase (Matei V, 5)
Tu eşti verdeaţa raiului. Tu eşti ospăţul dumnezeiesc,
Tu eşti cămara de nuntă negrăită,
Tu eşti masa tuturor,
Tu eşti pâinea vieţii (Ioan VI, 35)
Tu eşti băutura cea mai nouă.
Tu eşti paharul apei şi apa vieţii (Apoc. XXI, 6).
Tu eşti sfeşnicul nestins pentru fiecare dintre sfinţi.
*
Tu eşti veşmântul şi cunună şi Cel ce împarte cununi,
Tu eşti bucuria şi odihna,
Tu, desfătarea şi slava,
Tu eşti veselia şi plăcerea.
Şi harul Tău va lumina ca soarele, Dumnezeul meu.
Căci el e harul Duhului Sfânt în toţi sfinţii.
Şi vei lumina, Soare neapropiat, în mijlocul lor.
*
Şi toţi se vor lumina pe măsură credinţei,
faptelor, nădejdii şi iubirii,
curăţirii şi luminării din Duhul Tău,
Dumnezeule, singurul îndelung răbdător şi Judecător al tuturor.
Locaşurile şi locurile lor vor fi socotite diferite (Ioan XIV, 2).
Măsurile strălucirii, ale iubirii, ale vederii Tale,
mărimea slavei, desfătarea şi arătarea
vor deosebi casele şi locaşurile lor.
*
Minunatele corturi deosebite şi multele case,
veşmintele multor demnităţi
şi coroanele foarte deosebite, pietrele şi mărgăritarele
şi florile neveştejite, cu chipuri minunate, paturile şi
aşternuturile, mesele şi tronurile
şi tot ce pricinuieşte o desfătare prea dulce
erau şi sunt una cu a Te vedea pe Tine singur.
(traducere de Pr. Dumitru Stăniloae)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu