Jurnal de seară (20)

Dragostea este, în fapt, singurul loc în care ne întâlnim cu adevărat cu Dumnezeu şi în care ne întâlnim cu adevărat cu celălalt. Sfinţii Părinţi îl numeau „locul inimii”. Ea umple prăpastia căscată în noi între eu şi alteritate.

Sensul postirii este de a face loc dragostei. Sensul ascezei este dragostea. Sensul oricărei virtuţi este dragostea. Sensul oricărei legi ar trebui să fie ocrotirea dragostei. Sensul ştiinţei şi al înţelepciunii este dragostea. Dragostea este oceanul infinit în care se varsă şi se adună toţi afluenţii cunoaşterii şi ai vieţii ce nu sunt secaţi de „arşiţa” egocentrismului. Teologia este cuvântul de răspuns la iubirea lui Dumnezeu. Mistica este vederea în lumina iubirii lui Dumnezeu.

Chiar dacă auzim vorbindu-se despre lupta creştină, folosirea cuvântului „luptă” este improprie, pentru că în creştinism ceea ce contează este, în ultimă instanţă, dragostea, iar modul de a fi al dragostei este „pacea lui Dumnezeu care covârşeşte toată mintea”.

În condiţia actuală a lumii subzistă permanent în noi două moduri de a fi: unul caracterizat de antagonism, de opoziţia între eu şi alteritate, stimulat de toate adversităţile dinăuntru şi din afară, şi altul caracterizat de comuniunea dintre eu şi alteritate, stimulat de Logosul dumnezeiesc atotprezent ca Iubire ce susţine toate fiinţele, făcându-le arătată „în multe feluri şi în multe chipuri” icoana împlinirii de sine în dragostea întreolaltă.

Modul antagonist de fiinţare merge în direcţia adâncirii schismei şi sfâşierii între eu şi alteritate, având drept consecinţă o „dezbinare în sine” a fiinţei create ce are ca ultimă finalitate nimicnicia, decuplarea de la „tot darul cel bun şi desăvârşit” ce vine de la „Părintele luminilor”.

Modul de a fi al dragostei tinde spre refacerea sinapselor creaţiei prin alipirea ei la Trupul înviat al lui Hristos, Trupul înveşnicirii lumii în iubirea lui Dumnezeu. În icoana dragostei odihnesc cu egală demnitate identicul şi feluritul, întrucât taina Sfintei Treimi străluceşte de-a pururi în ea.

Primul mod de fiinţare amintit a devenit o a doua natură a noastră şi se contorsionează în moarte, cel de-al doilea, propriu dragostei, este „haina de nuntă” a fiinţei restaurate ce se adânceşte veşnic în Viaţă.  

Jurnal de seară (19)

„Întru răbdarea voastră vă veţi dobândi dragostea”... Fără a fi defel minimalistă, dragostea dă dovadă de firesc în tot ce face. Nu înclină spre forţări sau încrâncenări, ce se iscă atât de ades dintr-o atitudine războinică. Graba sau panica, de asemenea, îi sunt străine. Respectă ritmul de creştere al vieţii sub înrâurirea harului dumnezeiesc, cunoscând că „taina nu se poate raţionaliza, nu se poate forţa” (părintele Ghelasie). Este, astfel, un excelent catalizator al proceselor prin care viaţa se regenerează şi se înnoieşte, conectându-se la Sursa ei dumnezeiască. Şi dacă se spune că „împărăţia dragostei se ia cu asalt”, acest asalt nu e altceva decât gestul care prelungeşte cu naturaleţe revărsarea sufletească, ieşirea din sine spre celălalt.

Totodată, dragostea răstoarnă domnia cantitativului, absolutismul structuralist, punând accent pe consistenţa dialogică a viului. Cunoaşterea promovată de ea este, prin urmare, una prin excelenţă participativă. Sesizând legăturile la distanţă între toate făpturile, lucrurile, lucrările şi cuvintele, ea dă o notă universală responsabilităţii.

În modul antagonist al fiinţării, glasul celuilalt apare asfixiat, sau ca o notă de subsol la vocea proprie care acoperă prim-planul, dând un accent monologic existenţei. Dragostea, în schimb, îmbrăţişează dialogul ca pe însăşi respiraţia ce oxigenează sângele vieţii. Ea ştie să se oprească să asculte pe celălalt, se retrage din prim-plan dând spaţiu intervenţiei lui, se bucură să se micşoreze, ca acela să crească. Răspunsul ei nu pune în cale bariere şi baricade, ci durează punţi, deschide noi orizonturi.

Dragostea nu exploatează pe nimeni, nu smulge de la celălalt ceea ce are nevoie, ci se opreşte să primească darul lui cu mulţumire. Ea îl sustrage pe celălalt gravitaţiei eului propriu şi îl înscrie o dată cu sine pe orbita iubirii dumnezeieşti. 

Jurnal de seară (18)

„Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi vă voi odihni pe voi”, spune dragostea. Ea ia cu mâna răul de viaţă, oboseala cronică a unei lupte de uzură cu greutăţile întâlnite în cale, încordarea fizică şi psihică provenind din purtarea poverilor în amonte pe planul înclinat al vieţii. Cum reuşeşte ea să picure în noi acel elixir care topeşte tensiunile ce ne macină în lupta surdă pentru existenţă?

În primul rând, prin modul ei neantagonist de a fi, în confruntarea cu realitatea dragostea nu dezvoltă rezistenţe. De aceea forţa de frecare în urcuşul pe pantele vieţii este substanţial diminuată, de unde sentimentul de înaintare uşoară. Problemele continuă să existe, însă impactul lor asupra minţii nu mai este amplificat de reţeaua de reacţii ce ajunge să dezvolte în jurul nostru un adevărat câmp malign, consumator al energiilor vitale. După firea ei, dragostea acţionează, nu reacţionează...

Trebuie să înţelegem că bună parte din stress-ul zilnic, din surmenajul şi apăsarea pe care le resimţim în „arşiţa zilei” provin din felul în care absorbim şocul întâmplărilor. Acesta din urmă lasă urme mult mai adânci dacă noi „contrăm” realitatea, dacă o întâmpinăm din poziţie de luptă.

Lupta în sine anulează dialogul. Dragostea, însă, atenuând sentimentul de luptă, accesează lungimile de undă pe care putem recepta realitatea nu ca pe un oponent, ci ca pe un partener şi ca pe o „pasă la întâlnire”. În acest fel, tot ceea ce ni se întâmplă este acceptat ca un punct de plecare pentru dragostea însăşi.

Mai mult decât atât, dragostea ia cu sine şi „poverile celor slabi”. Lipsa ei de războire face ca sistemele de alarmă ale vieţii să nu se declanşeze în celălalt. Trecând prin musculatura existenţei, elimină contracţiile, relaxează încordările.

Se spune că modul cel mai eficient de a ajuta pe cineva este să-l ajuţi să se ajute singur, astfel încât ajutorul tău să-l pună pe picioare, să-i redea dinamismul propriu. Tocmai acest lucru îl face dragostea. Simţind că eşti iubit, sub atracţia modului de a fi al dragostei ai oportunitatea cea mai bună de a ieşi din gâlceava cu tot ceea ce înseamnă alteritate şi a revaloriza sensul existenţei ca fiinţă întru comuniune.

Toată lumea însetează, mai mult sau mai puţin conştient, după dragoste. Numai că unii sunt mai puţin dispuşi să o şi ofere la rândul lor, poate pentru că pur şi simplu le strică planurile. Mutările ei la sacrificiu derutează strategiile de luptă pentru care scopul scuză mijloacele în aşa fel încât tot ceea ce contează este bifarea de reuşite individuale şi parvenirea la butoanele de comandă ale realităţii. Realitatea, însă, rezistă în faţa oricărei încercări de controlare despotică şi poate fi cucerită numai prin dragoste, lăsându-se liberă în voia ei.

Cum altfel poate fi înţeles refluxul sufletesc în care se amestecă angoasa, deznădejdea, simţământul de părăsire, ce inundă laolaltă punctul culminant al ofensivei individuale asupra realităţii? În economia binară a luptei, orice faţă are şi un revers, iar reversul apoteozei individualiste este vidul lăuntric, pierderea prizei la realitate pe care o oferă, în smerenia ei, dragostea. 

Jurnal de seară (17)

Dacă dorinţa de putere sau dorinţa de satisfacere a plăcerii polarizează realitatea, înjugând-o utilitarului, reducând-o la statutul de mijloc de obţinere a rezultatului şi adresându-i-se prin comenzi care exprimă intenţia de a ajunge la un cât mai deplin control asupra ei, dragostea ascultă ceea ce realitatea îi vorbeşte de la celălalt capăt al firului. Nu este oare disponibilitatea spre ascultare o trăsătură de netăgăduit a dragostei? Nu este dragostea mediul în care se trezeşte la viaţă simfonia de glasuri a cosmosului? Nu durează dragostea o punte de aur spre fiecare făptură şi nu vine ea în întâmpinarea fiecăreia, ascultându-i înăbuşitul suspin după înviere? Nu invită dragostea la mărturisirea de substanţă a devierii de la menirea dumnezeiască înscrisă în firea creată?

„Nu am venit să judec, ci să mântuiesc”, spune dragostea. Pentru că, în fond, criza lumii contemporane nu poate fi judecată decât ca o teribilă penurie de dragoste, iar însăşi venirea ei acoperă abisul absenţei de sine ce ne ameninţă.

De ce are nevoie dragostea de credinţă? În primul rând, pentru că părăsirea modului de viaţă antagonist ce alimentează încleştările existenţei cere un salt, fără alt punct de sprijin decât dragostea însăşi. Primul pas pe ape este tocmai îndrăgostirea.

Şi totuşi, nu este dragostea doar un cuvânt? Cum trece ea prin sita relativizărilor? Dacă dragostea este într-adevăr un cuvânt, puterea acestui cuvânt se arată în faptă. Felul ei de a fi, deşi stârneşte împotriviri din pricina neconformităţii cu o stare de lucruri marcată de schisma prezentă în sânul vieţii, îmblânzeşte sălbăticia lumii. Răsplătind răul cu binele, dragostea scurtcircuitează aşteptările acesteia şi lasă fără semnal mobilul reacţiilor prin care mecanismul antagonist se suprapune forţei vitale, uzurpând-o.

Dragostea are simţul măsurii, proporţionându-şi acţiunile cu dreaptă socoteală. Spre exemplu, punând în balanţă mila şi dreptatea, înclină spre prima dintr-o pornire spontană, însă nu o neglijează nici pe ultima, ştiind că răului trebuie să i se pună stavile, pentru că mila faţă de cineva s-ar vădi în acelaşi timp ca nemilostivire dacă îşi uită îndatorirea de a-i proteja de rău pe ceilalţi. Despărţind însă răul de săvârşitor, dragostea vede ca esenţă a dreptăţii protejarea de rău, iar nu pedeapsa în sine.

În plus, dragostea e maestră în a găsi afinităţi. Pentru aceasta, îşi rafinează încontinuu înţelegerea pentru ca în ochiurile ei să se prindă, ceea ce, ascuns în celălalt, caută să iasă la lumină. Sesizând noi şi noi amănunte, noi şi noi virtualităţi, reflexe şi inflexiuni ale realităţii interioare şi ale celei exterioare, dragostea le introduce într-o relaţie osmotică. Personalizând pe una prin cealaltă, imprimându-le cu pecetea intersubiectivităţii, ea le dă amprenta unică a prezenţei de spirit. Prin intermediul acestei trezii ce face atingere cu prezenţa dumnezeiască, porţile percepţiei se deschid unei privelişti în care interiorul şi exteriorul capătă un grad sporit de libertate. Nu simţim oare mai intens sentimentul de libertate atunci când cele din afară îşi leapădă masca mortuară şi conglăsuiesc cu cele dinlăuntru? Nu explodează valenţele expresive ale celor din afară atunci când îşi află odihnă şi desfătare în ele interioritatea?

Fără să fie triumfalistă, dragostea are un efect tămăduitor când este pusă pe rănile existenţei. Ea închide tăieturile ce brăzdează pielea simţirii, făcând-o aptă nu numai să fie mângâiată de viaţă fără împiedicare, ci şi să o însenineze, la rândul ei, pe aceasta cu mângâierea Duhului Sfânt.

O regulă de aur a dragostei: „mai fericit este a da decât a lua”, ne învaţă s-o căutăm, cu toată râvna, prin ofranda proprie şi nu fără a ne dărui „pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră” dumnezeiescului ei Izvor. Căci pentru ca iubirea să capete o formă împlinită, cu alte cuvinte pentru a fi „un singur trup” şi „în acelaşi duh” cu celălalt, este nevoie să activăm condiţia euharistică prin care Dumnezeu „ia chip” în noi.  

Jurnal de seară (16)

„Gustaţi şi vedeţi” că bună este dragostea... Pentru a ieşi din cercul vicios al modului antagonist de fiinţare, nu ajunge să cercetezi dragostea „din afară”. Dacă o faci şi rămâi spectator, vei avea tendinţa de a face din ea un „pol” de putere pe această scenă a raporturilor conflictuale necesare. De aceea, trebuie să guşti din dragoste pentru a o înţelege. Modul dragostei nu obiectifică realitatea, ci o face co-subiect al trăirii personale. De aceea, dragostea stimulează în mod fericit actul imaginativ, dându-i o consistenţă iconică.

Obiectificarea realităţii urmează necesar unui mod de gândire care are la bază separaţia disjunctivă şi opoziţia dintre eu şi alteritate. De aceea este nevoie de o schimbare a minţii (metanoia) pentru a participa la realitate din postura nu de centru de putere şi utilizator sau consumator al ei cu revendicări de exclusivitate, ci ca partener de dialog şi co-părtaş la darul dumnezeiesc al vieţii.

Realitatea înţeleasă în condiţia ei euharistică este gustată din „paharul mântuirii”, adică din simţurile resetate pe coordonatele desăvârşirii. Secţiunile de realitate decupate de simţuri nu mai sunt combinate după o logică a dominării ei de către eul cunoscător, a dominării absolutiste a întregului de către parte, a dictaturii părţii asupra întregului, dacă putem spune aşa.

Devenită un act al dragostei, cunoaşterea realităţii investeşte realitatea cu calitatea de împreună-subiect al propriei lucrări. Astfel, câştigând în consistenţă dialogală, calitatea noastră de subiect al realităţii se întăreşte pe măsură ce renunţăm la dreptul nostru de proprietate asupra realităţii, la dreptul nostru de a o ţine în sclavie, şi o eliberăm, prin dragoste, împărtăşind cu ea, printr-o autentică revoluţie a modului de a gândi asupra-i, moştenirea de subiect şi demnitatea filială provenind din pecetea dumnezeiască a vieţii.