Revin la întrebarea: ce înseamnă pentru noi, cei de
astăzi, teologia, cuvântul de
Dumnezeu insuflat? Care este menirea teologiei în răvăşitorul şi atât de
răvăşitul câmp contemporan al cunoaşterii? Teologia s-a preschimbat cu timpul
din regină în cenuşăreasă. Hristos însă o caută după măsura pantofului ei de
mireasă, rătăcit în urma-i. Ce îl face atât de special, încât s-o găsească?
Oare nu chiar micimea lui delicată, unică, nemaiîntâlnită? Ce semnifică acest
lucru? Ce anume spune el despre vocaţia teologiei ajunsă o cenuşăreasă între
surori? Ce anume creează potrivirea aceasta specială între cuvântul omenesc şi
Cuvântul dumnezeiesc? Unde trebuie ea să fie căutată? Oare nu în chiar sânul
tainei lui Dumnezeu făcut om? „S-a micşorat pe Sine, chip de rob luând...”
Vedem în acest adevărat asalt al cunoaşterii contemporane spre desluşirea
tainelor vieţii şi lumii un aspect ce ţine de pătrunderea cu înţelegerea şi
valorizarea celor mai neînsemnate şi inaparente aspecte ale existenţei. Dacă o
cunoaştere de tip simbolic îşi exercită forţa de selecţie neglijând
nesemnificativul, ceea ce ea consideră secundar, neglijabil în raport cu
aşa-numitele mari probleme ale vieţii şi cunoaşterii, în momentul de faţă
asistăm la o răsturnare de perspectivă. Marginalul, nesemnificativul îşi cer cu
un tot mai pronunţat glas dreptul. Ştiinţa şi gândirea adâncesc până spre
limite cercetarea materiei şi a raporturilor ei cu mintea şi cu conştiinţa. Se
ajunge chiar până la o considerare ca epifenomene a realităţilor fiinţei
considerate de gândirea clasică esenţiale şi prioritare.
Oare, însă, reducţiile operate de o gândire simbolică erau ele atât de
dezirabile pentru armonia vieţii cu Viaţa, şi a cuvântului cu Cuvântul? Oare,
în pofida exagerărilor metodologiilor scientiste şi materialiste nimic din această
turnură nu interesează şi teologia? Este teologia creştină o teologie
reductivă? Relaţia omului cu sine şi cu lumea se reduce ea oare la relaţia cu
Dumnezeu? Este materia doar un indicator spre cele spirituale şi nimic mai
mult? Sau, după cum s-a mai spus, creştinismul nu lasă nimic în afară din creaţie,
în căutarea de către ea a depăşirii păcatului, această teribilă condiţie
constrângătoare a lumii căzute şi experienţă a istovirii şi irosirii potenţelor
fiinţei!
Oare oboseala manifestată în receptarea cuvântului despre Dumnezeu nu
provine şi dintr-o uitare a menirii sale şi o confuzie cu privire tocmai la
duhul ce-l insuflă? „Nu ştiţi ai cărui duh sunteţi”, spune Hristos la un moment
dat ucenicilor. „Am venit să slujesc”. Este oare doar o tragedie, şi nu şi o
oportunitate aparte postura de cenuşăreasă pe care o deţine astăzi teologia?
Chenoza lui Hristos, micşorarea de Sine până la prezenţa Sa în absenţă, în
viaţa omului şi a lumii, nu trebuie oare urmată de teologia însăşi, dacă se
vrea, ea, a fi modulată de viaţa întru şi împreună cu El? Are dreptul teologia
să se dezintereseze de cele mici în
favoarea celor socotite mari? Şi, totodată, poate ea profesa, fără a
crea mai degrabă o reacţie de respingere în contextul actual al recuperării
marginalului şi neînsemnatului, un triumfalism naiv care să ignore ipso facto drama înfricoşătoare în care
lumea se zbate? Există oare o alternativă viabilă pentru simbolismul
reducţionist ce îşi pierde tot mai mult din căutare?
S-a vorbit despre dimensiunea iconică a teologiei. Perspectiva iconică
proprie teologiei centrate pe tainele Treimii şi Întrupării este, ea, în esenţă
diferită de o gândire simbolică în care lucrurile mici sunt neglijate şi
apreciate doar spre a fi lăsate în urmă şi desfiinţate o dată cu aflarea celor
mari? Însă nu cere, oare, Hristos, din partea celui mai mare să slujească celui
mai mic? Nu este oare deplină, în perspectiva creştină iconică, prezenţa Sa în
fiecare lucru şi în fiecare fiinţă ca logos ce stă la temelia vieţii create şi
a participării ei la darurile Vieţii? Este adevărat, teologia a devenit în
zilele noastre o cenuşăreasă ce slujeşte surorilor ei mai mari. Ce o distinge,
însă, pe această frumoasă anonimă venită în ascuns la balul cunoaşterii? Ce o
face atât de specială, ce trăsătură distinsă o scoate din anonimat, făcând-o
recognoscibilă chiar fără să i se fi văzut faţa?
Oare pantoful delicat al cenuşăresei nu semnifică el însăşi smerenia sa? Ce
rămâne din cuvântul teologic dacă nu
reuşeşte să odihnească slava lui Dumnezeu, şi cum poate face el acest lucru
fără numai prin smerenia care „pleacă cerurile”? Oare să vedem lumea prin ochii
icoanei, cum ne invită mari mistici isihaşti precum părintele Ghelasie de la
Frăsinei, nu înseamnă, oare, a vedea lumea prin ochii iubirii lui Dumnezeu care
preţuieşte fiecare lucru în unicitatea şi valoarea lui infinită, măsurată şi
adeverită prin întruparea Logosului
dumnezeiesc? Oare recuperarea unei perspective iconice, în care marginalul şi
neînsemnatul pot să reflecte fără micşorare aceeaşi taină dumnezeiască precum centralul
şi esenţialul nu este ea, oare, sarcina cea mai actuală şi decisivă a teologiei
în vederea odihnirii în sine a Cuvântului? Şi în vederea concretizării acestui
deziderat, nu este oare condiţia actuală de cenuşăreasă a teologiei o
oportunitate de a-şi săvârşi rodnic lucrarea ei de taină?
Oare faptul că teologia nu inspiră adeseori încredere nu se datorează și
unei fatale superiorităţi afişate? Oare autonomizarea domeniilor de cunoaştere,
dusă adesea până la manifestări extreme de orgoliu şi o făţişă respingere faţă
de teologie, nu a constituit o reacţie provocată şi de o autonomizare cu urmări
fatale a teologiei în raport cu întregul cunoaşterii umane, a unui mod de a
face teologie care a încetat să mai slujească, pretinzând în schimb să i se
slujească? Mântuitorul Hristos, Care s-a dat pe sine morţii, pătimind pe cruce
pentru dragostea noastră, acestea ne învaţă?
Florin Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu