Însă, va spune cineva, câţi dintre noi reuşesc la modul cel mai concret să
iubească în chip desăvârşit? Nu este oare o abstracţie iubirea de vrăjmaşi? Până
la urmă, mă confrunt zi de zi cu situaţii care îmi dovedesc că sunt departe de
a fi îmbrăţişat iubirea ca mod de viaţă. Este oare benefică raportarea la o
ştachetă care îmi este, cel puţin deocamdată, inaccesibilă? Evident, până la
capătul unei scări sunt multe trepte, însă ar exista vreuna din ele dacă realitatea
introdusă de ultima n-ar fi avută în vedere? Ţi-ai mai da silinţa să păşeşti pe
prima treaptă dacă nu ai şti sau măcar ai bănui unde duc toate? În genere, când
păşim pe o primă treaptă avem în minte, mai clar sau mai difuz, toată scara, şi
motivaţia urcuşului nostru stă în legătura noastră cu realitatea vizată de el.
Cineva, însă, ar putea obiecta că la baza realităţii stau forţe antagoniste
şi că lupta, războirea, ura de vrăjmaşi ne mobilizează resursele creatoare. De
ce am avea, atunci, nevoie de iubirea de vrăjmaşi? De ce este nevoie să ne
exercităm în relaţia cu ei o simţire înţelegătoare, un discernământ crescut pe
fondul dragostei? Oare antagonismul psihologic nu împiedică tocmai el, în genere,
detaşarea din cvasi-determinismul reacţiei la stimuli şi nu blochează prin
pre-concepţiile sale exercitarea unei libertăţi cu adevărat creatoare?
De ce a considera pe cineva potrivnic constituie o preconcepţie? Oare
situarea în opoziţie făţişă cu celălalt nu este un fixism, care nu numai că ne
opreşte să valorizăm ceea ce este, posibil, bun în el şi în relaţia cu el, dar
ne opreşte în acelaşi timp să actualizăm ceea ce este, posibil, bun în noi,
vătămând capacitatea noastră relaţională? Avem oare nevoie să fixăm imaginea
celuilalt şi nu s-o privim mai curând ca pe o imagine în mişcare? „Nu fiţi
fixişti”, îndemna părintele Ghelasie, şi, oare, iubirea nu tocmai asta face?
Pentru ea, nici o imagine nu este împietrită, nici o imagine nu este moartă. Oare
iubirea şi compasiunea pe care ea o izvorăşte chiar în direcţia a ceea ce se
aţine împotriva ei nu sunt, ele, la baza eliberării de pre-determinarea
reacţiilor în situaţii beligerante? Nu fac ele mobile articulaţiile gândirii,
ferind-o de anchilozare? Căci, s-o spunem deschis, de multe ori înţelegerea
noastră cu privire la un lucru sau o fiinţă suferă de un aproape iremediabil
fixism.
Ne raportăm mai degrabă la schiţa unei realităţi decât la realitatea
însăşi. Într-o schiţă sunt „reduse” trecutul şi viitorul, cele din care îşi trag seva
înţelegerea şi prospecţia. Iar o libertate fără înţelegere şi prospecţie mai
îşi merită ea numele, sau mai poate fi ea numită creatoare? Cum scapă însă
înţelegerea şi prospecţia automatismului, dacă nu ne aşezăm în direcţia iubirii,
cea care dă spaţiu libertăţii tocmai pentru că valorizează o fiinţă în
unicitatea ei pentru ea însăşi, şi ca urmare nu admite niciodată reducerea ei
la o schiţă, evaluarea ei printr-o schemă a gândirii? Gândirea însăşi nu capătă
ea un dinamism maxim pe fondul dispoziţiei iubitoare, întrucât figurile ei nu
riscă niciodată să se fixeze pe coala minţii şi astfel rescrierile ei,
conţinuturile ei încălzite şi fluidizate de dragoste, nu ajung să se înscrie în
fatale cercuri vicioase?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu