Este îndreptăţită acuza de naivitate la adresa iubirii? Fără o platoşă de
cinism se poate evita marginalizarea, se poate izbândi în viaţă? Ce înseamnă,
însă, reuşita în viaţă? Ea ţine, de regulă, de scopurile pe care ţi le propui,
de gradul în care ele sunt atinse. Care este, însă, scopul iubirii? Binele
celuilalt şi, în ultimă instanţă, iubirea însăşi împărtăşită. În funcţie de
acest orizont al dialogului, dăruirii de sine şi împărtăşirii, apare evidentă
nevoia de deschidere, nevoia de asumare a vulnerabilităţii din partea
dragostei. O dragoste blindată este o contradicţie în termeni. Dragostea se
pune pe sine necontenit în stare de risc, deoarece câştigul urmărit este
infinit, şi anume cel iubit. „Dacă nu
veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia dragostei”, parafrazăm noi
cuvintele lui Hristos.
Însă nu cumva cel ce iubeşte riscă să-i fie afectată propria imagine şi să
fie marginalizat? Intră oare în definiţia dragostei faptul de a săvârşi lucruri
de ochii lumii, spre a plăcea celorlalţi şi a fi vorbit de bine, spre a
satisface nişte convenţii cu privire la un mod de comportament promovat pe
scară largă în societate? Este cel ce iubeşte un inadaptat social? Însă, ca şi
credinţa, dragostea se vădeşte din faptele ei. Nu are nevoie să creeze un joc
al aparenţelor, pentru că nu are nimic de ascuns, ba, mai mult, are totul de
dăruit. Şi dacă dragostea înseamnă a muri sinelui vechi, cu reacţiile, motivaţiile
şi aşteptările sale guvernate de logica antagonistă dominantă în lume, dacă
dragostea urmăreşte saltul spre o renaştere în altă condiţie, cea zămislită de
lumina Învierii lui Hristos, după o logică dezbărată de contrarietate, de ce
s-ar mai teme ea de marginalizare, de ce s-ar mai teme ea de neadaptare şi
lipsă de recunoaştere socială? Oare marginalizaţii, neadaptaţii şi nebăgaţii în
seamă ai lumii nu au, pentru ea, o valoare egală cu toţi ceilalţi, tocmai
pentru că ea nu îşi filtrează preferinţele după înzestrări şi reuşite, ci după
chipul ce-i stă înainte luminat de iubirea lui Dumnezeu care l-a creat?
Oare cel ce se ruşinează de dragoste nu ajunge să fie ocolit de ea, să
piardă harul pe care ea îl are de a-l introduce în bucuriile cereşti?
Perseverentă fiind, dragostea nu se orientează în alegerile ei după jocul
imaginii proprii, ci după rodul credinţei şi împărtăşirii, cel ce dă mărturie
despre ea şi, mai devreme sau mai târziu, se va vădi înaintea oamenilor, pentru
că „nu se poate ascunde lumina în vârful muntelui”.
„Dacă pe mine m-au vorbit de rău, şi voi veţi avea de pătimit aceasta”,
spune dragostea. Pentru că, pe bună dreptate, ea „nu este din lumea aceasta”,
cu alte cuvinte în raport cu logica antagonistă a lumii ea pare ceva straniu,
neverosimil. Ba chiar din start este bănuită de contrafacere, pentru că nu se
suprapune cu grila luptei pentru existenţă, a selecţiei aşa-zis naturale, a
vieţii care se salvează nu împreună, ci în detrimentul celuilalt, a scindării
între eu şi alteritate care constituie nucleul dur al tragediei umane şi
cosmice. Ca să nu mai spunem că au existat şi există nenumărate contrafaceri
ale dragostei. Fiecare dintre noi, în anumite momente ale vieţii, am trădat
dragostea şi acest lucru ar trebui să ne aducă aminte de lacrimile Apostolului
Petru.
În faţa morţii, în momentul trecerii din această viaţă pământească, spune
părintele Ghelasie, ceea ce ne rămâne în chip esenţial la hotarul veşniciei nu
sunt darurile lui Dumnezeu cu care am fost înzestraţi şi cu care ne-am
identificat în realizările noastre, ci puţina noastră dragoste, câtă am
acumulat-o în viaţă. Ea este aluatul ce ne dospeşte toată frământătura vieţii,
încât să ne bucurăm de trecerea prin moarte ca de o păşire spre Viaţă.
„Dragostea îndelung rabdă”, spune Apostolul Pavel. Stabilitatea, permanenţa
dragostei dă mărturie despre profunzimea şi, în ultimă instanţă, autenticitatea
ei. Mai mult, „iubirea este fiinţa virtuţilor”, după cum arată sfântul Maxim
Mărturisitorul. Nici o virtute nu are conţinut fără dragoste.
De aceea, calea spre Dumnezeu aşa cum transpare ea din mistica iconică
despre care a scris părintele Ghelasie începe paradoxal cu sfârşitul, cu
pregustarea a ceea ce este mai înalt, fapt care orientează permanent demersul
duhovnicesc. Pentru că fără motivaţia dragostei însăşi alergarea după virtuţi e
o zbatere în gol, riscând să sfârşească în formalism sec. A pune început bun nu
înseamnă oare a pune început dragostei?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu