Dragostea este, în fapt, singurul loc în care ne întâlnim
cu adevărat cu Dumnezeu şi în care ne întâlnim cu adevărat cu celălalt. Sfinţii
Părinţi îl numeau „locul inimii”. Ea umple prăpastia căscată în noi între eu şi
alteritate.
Sensul postirii este de a face loc dragostei. Sensul
ascezei este dragostea. Sensul oricărei virtuţi este dragostea. Sensul oricărei
legi ar trebui să fie ocrotirea dragostei. Sensul ştiinţei şi al înţelepciunii
este dragostea. Dragostea este oceanul infinit în care se varsă şi se adună
toţi afluenţii cunoaşterii şi ai vieţii ce nu sunt secaţi de „arşiţa”
egocentrismului. Teologia este cuvântul de răspuns la iubirea lui Dumnezeu.
Mistica este vederea în lumina iubirii lui Dumnezeu.
Chiar dacă auzim vorbindu-se despre lupta creştină,
folosirea cuvântului „luptă” este improprie, pentru că în creştinism ceea ce
contează este, în ultimă instanţă, dragostea, iar modul de a fi al dragostei
este „pacea lui Dumnezeu care covârşeşte toată mintea”.
În condiţia actuală a lumii subzistă permanent în noi
două moduri de a fi: unul caracterizat de antagonism,
de opoziţia între eu şi alteritate, stimulat de toate adversităţile dinăuntru
şi din afară, şi altul caracterizat de comuniunea dintre eu şi alteritate,
stimulat de Logosul dumnezeiesc atotprezent ca Iubire ce susţine toate
fiinţele, făcându-le arătată „în multe feluri şi în multe chipuri” icoana
împlinirii de sine în dragostea întreolaltă.
Modul antagonist de fiinţare merge în direcţia adâncirii
schismei şi sfâşierii între eu şi alteritate, având drept consecinţă o
„dezbinare în sine” a fiinţei create ce are ca ultimă finalitate nimicnicia,
decuplarea de la „tot darul cel bun şi desăvârşit” ce vine de la „Părintele
luminilor”.
Modul de a fi al dragostei tinde spre refacerea
sinapselor creaţiei prin alipirea ei la Trupul înviat al lui Hristos, Trupul
înveşnicirii lumii în iubirea lui Dumnezeu. În icoana dragostei odihnesc cu
egală demnitate identicul şi feluritul, întrucât taina Sfintei Treimi
străluceşte de-a pururi în ea.
Primul mod de fiinţare amintit a devenit o a doua natură
a noastră şi se contorsionează în moarte, cel de-al doilea, propriu dragostei,
este „haina de nuntă” a fiinţei restaurate ce se adânceşte veşnic în
Viaţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu