Jurnal de seară (6)

„Nu cunosc decât o singură datorie: aceea de a iubi”, afirmă Albert Camus. Oare morala autentică nu se identifică pe sine, dincolo de apelul la poruncă, la lege, ca o conştiinţă a apartenenţei la propriul chip? Un chip de taină aureolat de iubirea divină, spun sfinţii părinţi.

Nu este, însă, iubirea plictisitoare, întreabă unii? Nu se poate cădea din cerul iubirii pur şi simplu din plictiseală, aşa cum gândeau platoniştii? E o întrebare reală, dat fiind că ni se întâmplă să resimţim o oboseală psihologică atunci când ne străduim din răsputeri să iubim, când ne încordăm voinţa în direcţia iubirii. Ne încordăm voinţa aşa cum ne-am încorda muşchii şi, după un timp, cum e şi normal, obosim. Consumăm energie în lupta noastră pentru a iubi şi după un timp ne simţim epuizaţi, storşi.

„Împărăţia mea nu e din lumea aceasta”. Este, oare, împărăţia iubirii din lumea aceasta? Şi dacă nu este, dacă nu e, cu alte cuvinte, condiţionată de logica antagonistă a unei condiţii a existenţei în care se dezvoltă inevitabil concomitent cu o acţiune o reacţiune, în care se epuizează şi se consumă cu timpul energiile angrenate în luptă, în care ordinea vieţii e dominată de entropie, ce anume presupune a-ţi însuşi dragostea, ce înseamnă a o pregusta? 

Este, oare, nevoie să ne încordăm voinţa spre a iubi aşa cum am face-o spre a obţine un lucru din lumea aceasta? Oare nu cumva modul posesiunii pe care îl practicăm în viaţa obişnuită nu ne conduce, el, iremediabil, într-o fundătură, atunci când îl aplicăm la improprierea iubirii? Unde este ruptura în raport cu modul de fiinţare consumist?

Pe de altă parte, se estompează, oare, contrastele sub influenţa iubirii la fel ca atunci când nu mai putem distinge cu ochiul decât o nediferenţiată lumină ce ne orbeşte atunci când ne uităm spre o sursă de lumină copleşitoare? Însă, oare, această reacţie de estompare în lumină a contrastelor vieţii nu este ea ceva firesc şi trecător, lăsând în urmă, după adaptarea la intensitatea luminii, o privire adâncită, în care spectrul culorilor, contrastele vieţii, drama ei copleşitoare îşi află un mult mai bogat răsunet?

Dacă iubirea este mai presus de fire, este ea oare şi împotriva firii? Bucuria şi pacea pe care o răspândeşte în firea atinsă de razele ei, rezonând până în fibra biologică cea mai intimă, nu arată oare că firea însetează după dragoste? Şi atunci, dacă firea creată tânjeşte după odihna într-o stare ce nu caracterizează modul ei conflictual de a-şi duce existenţa, nu este oare îndreptăţită o perspectivă iconică după care nu modul actual de existenţă marcat de antagonism este cel mai propriu firii, ci modul restaurat al odihnei active în ceea ce este mai presus de fire? În modul iconic al dragostei, firescul şi suprafirescul se cuprind reciproc.

Sfinţii care au dobândit dragostea, sau mai bine zis s-au lăsat cuceriţi de ea, o recunosc din experienţă nu în „vijelie”, nici în „cutremur”, nici în „foc”, ci într-o „adiere de vânt lin”, după cum i s-a înfăţişat Domnul Proorocului Ilie (III Regi 19, 11-12). Prin oricâte lupte ar trece omul pentru dobândirea dragostei, ele caracterizează cel mult accesul către o anticameră a ei. Oare nu dragostea însăşi ni se arată, nu ni se revelează ea în adierea de vânt lin a conştiinţei eliberate în chip neaşteptat de tensiunile luptei? Oare atunci când iubim ne controlăm dragostea, o supunem voinţei noastre, sau ne lăsăm în voia ei, purtaţi de ea?

Însă această dulce pasivitate ce-l caracterizează pe îndrăgostit nu este ea o anulare a dinamismului fiinţei, o irosire a vitalităţii sale? Nu constituie ea o ameninţare la adresa vieţii înseşi şi a libertăţii ei de voinţă şi mişcare? Sau nu cumva această pasivitate a iubirii ar putea fi numită la fel de bine o supra-activitate? Nu este, oare, dragostea un „loc” al voinţei ce cunoaşte libertatea duhului?

Sfântul Maxim Mărturisitorul pune la mijloc între fiinţă şi energiile ei mişcarea. Părintele Ghelasie Gheorghe vorbeşte despre o mişcare de suflet dincolo de tumultul energetic. Oare nu cumva dragostea, însufleţită fiind de harul prezenţei dumnezeieşti, marchează o pasivitate în planul energetic, în mod obişnuit marcat de lupta contrariilor, tocmai pentru că în acest fericit moment, după cum observă părintele Ghelasie, energiile odihnesc şi se împrospătează în mişcarea de suflet, care este, ea, în acest caz, o activitate de ordin superior? Intensitatea trăirii în dragoste atestă afirmarea vieţii în plenitudinea ei. Şi această mişcare de suflet nu este ea potenţată de comuniunea care e tainic zugrăvită în icoana iubirii, după chipul lui Dumnezeu revelat în Treime?

Să revenim la întrebarea cu privire la ruptura cu modul consumist de fiinţare. Constă această ruptură în vreo luptă? Nu cumva întrezărim în dragoste o depăşire a luptei, şi tocmai o jertfire a luptei? Intuiam deja necesitatea jertfei pentru schimbarea unui mod de a fi. A unei jertfe de sine, desigur. Apogeul dragostei faţă de celălalt, spune Hristos, este atins în momentul jertfei de sine, în momentul în care îţi „pui viaţa” pentru celălalt, sau în starea de disponibilitate pentru acest gest suprem. Şi ce anume dă mărturie în chip culminant pentru dragoste, dacă nu tocmai depăşirea fricii de moarte, care, după cum spune Scriptura, „ne ţine în robie toată viaţa”? Frica de moarte stă, spre exemplu, la baza luptei pentru supravieţuire.

Jertfirea luptei nu este ea oare un semn al locului păcii în care sălăşluieşte conştiinţa că „dragostea nu cade niciodată”? Dragostea topeşte aprehensiunea în faţa sfâşierii de sine, eliberând actul personal de conţinutul său reactiv şi deschizându-l libertăţii de a actualiza infinitul posibil la întâlnirea cu harul dumnezeiesc. Dându-se la o parte cortina reacţiilor la stimuli după o logică a supravieţuirii în câmpul finalităţilor antagoniste, se eliberează scena dialogului şi împărtăşirii de viaţă ce constituie modul existenţial al dragostei.

„Să-l iubeşti pe celălalt aşa cum este el”, luând seama la Dumnezeu, Care „te iubeşte aşa cum eşti tu”, îndemna un părinte duhovnicesc. Şi, în adevăr, cum se poate proba mai bine caracterul dezinteresat al dragostei, dacă nu printr-o zugrăvire fidelă a chipului celuilalt în lumina iubirii dumnezeieşti? Mişcată de un interes pozitiv, păruta dragoste tinde să umfle imaginea celuilalt, să selecteze nuanţele trăsăturilor prin omisiunea trăsăturilor negative, iar invers, când e împinsă de un interes negativ, tinde să dezumfle imaginea celuilalt, să-şi efectueze selecţiile prin omisiunea trăsăturilor pozitive. Iubindu-l pe celălalt aşa cum este el, arăţi că îl iubeşti pe el ca persoană unică şi concretă, şi ca urmare nu îi deformezi trăsăturile prin prisma intereselor de moment. De aceea se spune despre iubire că „nu caută la faţa omului”, pentru că este dezinteresată.