„Nu cunosc decât o singură datorie: aceea de a iubi”, afirmă Albert Camus. Oare morala
autentică nu se identifică pe sine, dincolo de apelul la poruncă, la lege, ca o
conştiinţă a apartenenţei la propriul chip? Un chip de taină aureolat de
iubirea divină, spun sfinţii părinţi.
Nu este, însă, iubirea plictisitoare, întreabă unii? Nu se poate cădea din
cerul iubirii pur şi simplu din plictiseală, aşa cum gândeau platoniştii? E o
întrebare reală, dat fiind că ni se întâmplă să resimţim o oboseală psihologică
atunci când ne străduim din răsputeri să iubim, când ne încordăm voinţa în
direcţia iubirii. Ne încordăm voinţa aşa cum ne-am încorda muşchii şi, după un
timp, cum e şi normal, obosim. Consumăm energie în lupta noastră pentru a iubi
şi după un timp ne simţim epuizaţi, storşi.
„Împărăţia mea nu e din lumea aceasta”. Este, oare, împărăţia iubirii din
lumea aceasta? Şi dacă nu este, dacă nu e, cu alte cuvinte, condiţionată de
logica antagonistă a unei condiţii a existenţei în care se dezvoltă inevitabil
concomitent cu o acţiune o reacţiune, în care se epuizează şi se consumă cu
timpul energiile angrenate în luptă, în care ordinea vieţii e dominată de
entropie, ce anume presupune a-ţi însuşi dragostea, ce înseamnă a o
pregusta?
Este, oare, nevoie să ne încordăm voinţa spre a iubi aşa cum am face-o spre
a obţine un lucru din lumea aceasta? Oare nu cumva modul posesiunii pe care îl
practicăm în viaţa obişnuită nu ne conduce, el, iremediabil, într-o fundătură,
atunci când îl aplicăm la improprierea iubirii? Unde este ruptura în raport cu
modul de fiinţare consumist?
Pe de altă parte, se estompează, oare, contrastele sub influenţa iubirii la
fel ca atunci când nu mai putem distinge cu ochiul decât o nediferenţiată
lumină ce ne orbeşte atunci când ne uităm spre o sursă de lumină copleşitoare?
Însă, oare, această reacţie de estompare în lumină a contrastelor vieţii nu
este ea ceva firesc şi trecător, lăsând în urmă, după adaptarea la intensitatea
luminii, o privire adâncită, în care spectrul culorilor, contrastele vieţii,
drama ei copleşitoare îşi află un mult mai bogat răsunet?
Dacă iubirea este mai presus de fire, este ea oare şi împotriva firii?
Bucuria şi pacea pe care o răspândeşte în firea atinsă de razele ei, rezonând
până în fibra biologică cea mai intimă, nu arată oare că firea însetează după
dragoste? Şi atunci, dacă firea creată tânjeşte după odihna într-o stare ce nu
caracterizează modul ei conflictual de a-şi duce existenţa, nu este oare
îndreptăţită o perspectivă iconică după care nu modul actual de existenţă
marcat de antagonism este cel mai propriu firii, ci modul restaurat al odihnei
active în ceea ce este mai presus de fire? În modul iconic al dragostei,
firescul şi suprafirescul se cuprind reciproc.
Sfinţii care au dobândit dragostea, sau mai bine zis s-au lăsat cuceriţi de
ea, o recunosc din experienţă nu în „vijelie”, nici în „cutremur”, nici în
„foc”, ci într-o „adiere de vânt lin”, după cum i s-a înfăţişat Domnul
Proorocului Ilie (III Regi 19, 11-12). Prin oricâte lupte ar trece omul pentru
dobândirea dragostei, ele caracterizează cel mult accesul către o anticameră a
ei. Oare nu dragostea însăşi ni se arată, nu ni se revelează ea în adierea de
vânt lin a conştiinţei eliberate în chip neaşteptat de tensiunile luptei? Oare
atunci când iubim ne controlăm dragostea, o supunem voinţei noastre, sau ne
lăsăm în voia ei, purtaţi de ea?
Însă această dulce pasivitate ce-l caracterizează pe îndrăgostit nu este ea
o anulare a dinamismului fiinţei, o irosire a vitalităţii sale? Nu constituie ea
o ameninţare la adresa vieţii înseşi şi a libertăţii ei de voinţă şi mişcare?
Sau nu cumva această pasivitate a iubirii ar putea fi numită la fel de bine o
supra-activitate? Nu este, oare, dragostea un „loc” al voinţei ce cunoaşte
libertatea duhului?
Sfântul Maxim Mărturisitorul pune la mijloc între fiinţă şi energiile ei
mişcarea. Părintele Ghelasie Gheorghe vorbeşte despre o mişcare de suflet
dincolo de tumultul energetic. Oare nu cumva dragostea, însufleţită fiind de
harul prezenţei dumnezeieşti, marchează o pasivitate în planul energetic, în
mod obişnuit marcat de lupta contrariilor, tocmai pentru că în acest fericit
moment, după cum observă părintele Ghelasie, energiile odihnesc şi se
împrospătează în mişcarea de suflet, care este, ea, în acest caz, o activitate
de ordin superior? Intensitatea trăirii în dragoste atestă afirmarea vieţii în
plenitudinea ei. Şi această mişcare de suflet nu este ea potenţată de
comuniunea care e tainic zugrăvită în icoana iubirii, după chipul lui Dumnezeu
revelat în Treime?
Să revenim la întrebarea cu privire la ruptura cu modul consumist de fiinţare. Constă
această ruptură în vreo luptă? Nu cumva întrezărim în dragoste o depăşire a
luptei, şi tocmai o jertfire a luptei? Intuiam deja necesitatea jertfei pentru
schimbarea unui mod de a fi. A unei jertfe de sine, desigur. Apogeul dragostei
faţă de celălalt, spune Hristos, este atins în momentul jertfei de sine, în
momentul în care îţi „pui viaţa” pentru celălalt, sau în starea de
disponibilitate pentru acest gest suprem. Şi ce anume dă mărturie în chip
culminant pentru dragoste, dacă nu tocmai depăşirea fricii de moarte, care,
după cum spune Scriptura, „ne ţine în robie toată viaţa”? Frica de moarte stă,
spre exemplu, la baza luptei pentru supravieţuire.
Jertfirea luptei nu este ea oare un semn al locului păcii în care
sălăşluieşte conştiinţa că „dragostea nu cade niciodată”? Dragostea topeşte
aprehensiunea în faţa sfâşierii de sine, eliberând actul personal de conţinutul
său reactiv şi deschizându-l libertăţii de a actualiza infinitul posibil la
întâlnirea cu harul dumnezeiesc. Dându-se la o parte cortina reacţiilor la
stimuli după o logică a supravieţuirii în câmpul finalităţilor antagoniste, se
eliberează scena dialogului şi împărtăşirii de viaţă ce constituie modul existenţial
al dragostei.
„Să-l iubeşti pe celălalt aşa cum este el”, luând seama la Dumnezeu, Care
„te iubeşte aşa cum eşti tu”, îndemna un părinte duhovnicesc. Şi, în
adevăr, cum se poate proba mai bine caracterul dezinteresat al dragostei, dacă
nu printr-o zugrăvire fidelă a chipului celuilalt în lumina iubirii
dumnezeieşti? Mişcată de un interes pozitiv, păruta dragoste tinde să umfle
imaginea celuilalt, să selecteze nuanţele trăsăturilor prin omisiunea
trăsăturilor negative, iar invers, când e împinsă de un interes negativ, tinde
să dezumfle imaginea celuilalt, să-şi efectueze selecţiile prin omisiunea
trăsăturilor pozitive. Iubindu-l pe celălalt aşa cum este el, arăţi că îl
iubeşti pe el ca persoană unică şi concretă, şi ca urmare nu îi deformezi
trăsăturile prin prisma intereselor de moment. De aceea se spune despre iubire
că „nu caută la faţa omului”, pentru că este dezinteresată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu