Dacă dorinţa de putere sau dorinţa de satisfacere a
plăcerii polarizează realitatea, înjugând-o utilitarului, reducând-o la
statutul de mijloc de obţinere a rezultatului şi adresându-i-se prin comenzi
care exprimă intenţia de a ajunge la un cât mai deplin control asupra ei,
dragostea ascultă ceea ce realitatea îi vorbeşte de la celălalt capăt al
firului. Nu este oare disponibilitatea spre ascultare o trăsătură de netăgăduit
a dragostei? Nu este dragostea mediul în care se trezeşte la viaţă simfonia de glasuri
a cosmosului? Nu durează dragostea o punte de aur spre fiecare făptură şi nu
vine ea în întâmpinarea fiecăreia, ascultându-i înăbuşitul suspin după înviere?
Nu invită dragostea la mărturisirea de substanţă a devierii de la menirea
dumnezeiască înscrisă în firea creată?
„Nu am venit să judec, ci să mântuiesc”, spune dragostea.
Pentru că, în fond, criza lumii contemporane nu poate fi judecată decât ca o
teribilă penurie de dragoste, iar însăşi venirea ei acoperă abisul absenţei de
sine ce ne ameninţă.
De ce are nevoie dragostea de credinţă? În primul rând,
pentru că părăsirea modului de viaţă antagonist ce alimentează încleştările
existenţei cere un salt, fără alt punct de sprijin decât dragostea însăşi.
Primul pas pe ape este tocmai
îndrăgostirea.
Şi totuşi, nu este dragostea doar un cuvânt? Cum trece ea prin sita relativizărilor? Dacă
dragostea este într-adevăr un cuvânt, puterea acestui cuvânt se arată în faptă.
Felul ei de a fi, deşi stârneşte împotriviri din pricina neconformităţii cu o
stare de lucruri marcată de schisma prezentă în sânul vieţii, îmblânzeşte
sălbăticia lumii. Răsplătind răul cu binele, dragostea scurtcircuitează
aşteptările acesteia şi lasă fără semnal mobilul reacţiilor prin care
mecanismul antagonist se suprapune forţei vitale, uzurpând-o.
Dragostea are simţul măsurii, proporţionându-şi acţiunile
cu dreaptă socoteală. Spre exemplu, punând în balanţă mila şi dreptatea,
înclină spre prima dintr-o pornire spontană, însă nu o neglijează nici pe
ultima, ştiind că răului trebuie să i se pună stavile, pentru că mila faţă de
cineva s-ar vădi în acelaşi timp ca nemilostivire dacă îşi uită îndatorirea de
a-i proteja de rău pe ceilalţi. Despărţind însă răul de săvârşitor, dragostea
vede ca esenţă a dreptăţii protejarea de rău, iar nu pedeapsa în sine.
În plus, dragostea e maestră în a găsi afinităţi. Pentru
aceasta, îşi rafinează încontinuu înţelegerea pentru ca în ochiurile ei să se
prindă, ceea ce, ascuns în celălalt, caută să iasă la lumină. Sesizând noi şi
noi amănunte, noi şi noi virtualităţi, reflexe şi inflexiuni ale realităţii
interioare şi ale celei exterioare, dragostea le introduce într-o relaţie
osmotică. Personalizând pe una prin cealaltă, imprimându-le cu pecetea
intersubiectivităţii, ea le dă amprenta unică a prezenţei de spirit. Prin
intermediul acestei trezii ce face atingere cu prezenţa dumnezeiască, porţile
percepţiei se deschid unei privelişti în care interiorul şi exteriorul capătă un
grad sporit de libertate. Nu simţim oare mai intens sentimentul de libertate
atunci când cele din afară îşi leapădă masca mortuară şi conglăsuiesc cu cele
dinlăuntru? Nu explodează valenţele expresive ale celor din afară atunci când îşi
află odihnă şi desfătare în ele interioritatea?
Fără să fie triumfalistă, dragostea are un efect tămăduitor
când este pusă pe rănile existenţei. Ea închide tăieturile ce brăzdează pielea
simţirii, făcând-o aptă nu numai să fie mângâiată de viaţă fără împiedicare, ci
şi să o însenineze, la rândul ei, pe aceasta cu mângâierea Duhului Sfânt.
O regulă de aur a dragostei: „mai fericit este a da decât a
lua”, ne învaţă s-o căutăm, cu toată râvna, prin ofranda proprie şi nu fără a
ne dărui „pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră”
dumnezeiescului ei Izvor. Căci pentru ca iubirea să capete o formă împlinită,
cu alte cuvinte pentru a fi „un singur trup” şi „în acelaşi duh” cu celălalt, este
nevoie să activăm condiţia euharistică prin care Dumnezeu „ia chip” în
noi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu