Jurnal de seară (12)

Dezbărarea de vicleşug e o condiţie a venirii la apariţie a dragostei. Receptacul deplin al acesteia din urmă nu poate fi decât cel fără vicleşug. Teribilă forfecare a conştiinţei, viclenia se ascunde de la faţa dragostei, ferindu-se de vederea ei pătrunzătoare, şi afectează astfel simţul duhovnicesc de orientare.

Fericirile înfăţişate de Iisus Hristos sunt tot atâtea reflectoare ce scaldă cu lumina lor chipul dragostei.  „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a acelora este împărăţia dragostei”. Sărăcia cu duhul înseamnă prin excelenţă smerenia, prin care omul îşi vede cu duhul sărăcia în ce priveşte iubirea şi, mai mult, o vede pe ultima strălucind asupra sa, deschizându-se din toată fiinţa s-o primească.

„Fericiţi cei ce plâng, că aceia vor fi mângâiaţi de dragoste”. Plânsul, aici, e expresia exterioară a dorului arzător după împărtăşirea de dragoste.  

„Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul”, cu alte cuvinte vor locui în pământul dragostei şi se vor face ei înşişi pământ al dragostei. „Pământul” trimite, cu alte cuvinte, la caracterul întrupat al dragostei, iar „moştenirea” evocă filiaţia ei dumnezeiască.

„Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura”. Întrucât nedreptatea este un rod al împietririi sufleteşti, inima celui ce o săvârşeşte este ca o gură încleştată, ce nu poate primi hrana cerească a dragostei. Dimpotrivă, cei ce resimt nevoia vitală de dragoste o gustă şi o asimilează în fiinţa lor, făcându-se concorporali cu ea.

„Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui”. Milostenia exprimă preaplinul dragostei, lucrarea ei fiind săvârşită din „prisosul inimii”. Această revărsare a dragostei manifestată de cel milostiv se întoarce de fiecare dată la el amplificată de harul iubirii dumnezeieşti.

„Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”, şi vor înţelege că „Dumnezeu este dragoste”. Curăţirea inimii nu înseamnă altceva decât să „găteşti loc” în tine dragostei.

„Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”. Pacea exprimă tocmai modul de fiinţare al dragostei, eliberat de chinga logicii antagoniste ce încorsetează în prezent existenţa creată. Filiaţia acestui mod de viaţă este descoperită în Dumnezeu, în viaţa Sfintei Treimi.

„Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a acelora este împărăţia cerurilor”. Asumarea jertfei, a pătimirii de bună voie pentru ordinea dragostei, pe care o vizează dreptatea, este un semn al adâncimii iubirii ce poate „încăpea” necuprinsul dumnezeiesc.  

„Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea”. Fiind revelaţia unui mod de viaţă după asemănarea chipului dumnezeiesc, dragostea stârneşte inevitabil împotriviri, pentru că solicită o schimbare profundă de conştiinţă şi lucrarea ei ia în răspăr, răscolind, deşi fără ostentaţie, toate obişnuinţele, deprinderile şi inerţiile, ordinile şi legile devenite o a doua natură a omului. În ciuda reacţiilor adverse, dragostea e luminată constant de fericirea regăsirii chipului iconic al fiinţei, de fericirea iradiată de descoperirea bunătăţii firii, aşa cum a fost aceasta creată de Dumnezeu.

Spune Sfântul Ioan Damaschin că întruparea lui Dumnezeu constituie „singurul lucru nou sub soare”. Ce anume constituie noutatea unică şi supremă adusă în concretul vieţii create  de întruparea lui Hristos? Oare nu e vorba despre însuşi modul de a fi al dragostei, un mod cu totul nou pentru ordinea tulburată a creaţiei?

Dacă Dumnezeu S-a întrupat, atunci este cu putinţă ca şi ca trupul să fie într-atât de pătruns de dragoste, încât să capete consistenţă duhovnicească! Oare nu tocmai această veste bună a generat nemaiîntâlnita efervescenţă şi disponibilitate la martiriu a creştinismului într-o lume antică fracturată de raportul antagonist între spirit şi materie, cu o rezolvare ce oscila între reducerea spiritului la materie, reducerea materiei la spirit şi, ceea ce e încă mai grav, la acceptarea eternului lor conflict? În lumina învierii lui Hristos ce suspendă stăpânirea morţii asupra vieţii, apare posibil ca moartea să nu însemne o pierdere, ci un câştig! Moartea este aidoma unei paranteze în scriitura vieţii, o paranteză ce aduce un plus de înţelegere, punând în evidenţă ceea ce se comunică în substrat.

Nu ne spune oare moartea ceva despre esenţa vieţii? Ce anume încearcă ea să ne comunice din starea catatonică în care aruncă viaţa? Nu cumva tocmai faptul că modul de a fi al dragostei nu se poate incorpora pe deplin într-o existenţă dominată până în adâncurile materiei de lupta surdă a contrariilor fără a fi nevoie s-o schimbe atât de profund încât să o treacă prin moarte spre a primi o viaţă nouă?

Nu ne transmite cumva faptul că viaţa nu poate fi doar cârpită, reparată pe ici pe colo, îmbunătăţită sau optimizată, ci pentru a fi cu adevărat restaurată trebuie dat jos cu totul stratul unei anume corporalităţi, veşmintele de piele cum spun sfinţii Părinţi, ce compensează precar lipsa trupului de slavă? Nu moartea ar fi, în acest sens tragică, ci perpetuarea la infinit a unui mod de viaţă rezistent şi opac faţă de lucrarea dragostei. Căci, cu adevărat, viaţa închisă în capsula mortalităţii are nevoie de descarcerare. Moartea indică nevoia unui salt în iconomia vieţii! Nevoia unei cezuri care să înfăşoare în taină această uriaşă, indescriptibilă prefacere spre care viaţa se îndreaptă atrasă de adierea veşniciei.