Să urmărim modul în care, în contextul misticii iconice înfăţişate de
părintele Ghelasie, dragostea umple de înţeles cuvintele, creând mediul
împărtăşirii reciproce de sens. Dacă vorbeşte despre fiinţă, ea luminează viul
fiinţei. Dacă ia în atenţie viul, ea surprinde chipul ce face ca acest viu să
comunice, să se deschidă spre celălalt, să-l recunoască. Suprinzând chipul
viului, ea decelează totodată taina ce-l învăluie, făcându-l inepuizabil în
strălucirile lui. Viaţa este un dar care izvorăşte din iubirea lui Dumnezeu.
Taina în care odihnesc fără contrazicere identitatea şi alteritatea este
taina Sfintei Treimi. Iubirea treimică este taina ce dă chip fiinţei create.
Dându-i chip, o aşază din primul moment într-un dialog fiinţial cu El şi cu
toate celelalte fiinţe create. Taina se descoperă prin împărtăşire de viaţă,
prin acest dialog iconic ce pune faţă în faţă chipurile existenţei spre a se
bucura una de alta, fiecare recunoscând în cealaltă atât identitatea, cât şi
alteritatea, fiecare constituind un dar pentru celelalte. Darul este transmis
pe fondul unei comunicări de prezenţă. Fiecare este o fiinţă-pentru-celălalt.
Pentru dragoste, contrar stării psihologice proprie unui existenţe marcate de antagonism, la care făcea referire Sartre, raiul
este celălalt. Împlinirea de sine nu poate surveni decât din preaplinul
dragostei. Fiinţa creată se bucură de taină, pentru că aceasta din urmă dă
spaţiu infinit înaintării în dragoste, împărtăşirii de dragoste.
Trupul are o condiţie euharistică: el dă mărturie despre existenţa viului individual
în întrepătrundere cu viaţa alterităţii. Dorul după un mod de viaţă locuit şi
însufleţit de iubirea Sfintei Treimi susţine în creaţie legătura dragostei.
Legătura dragostei actualizează libertatea umană, fiindu-i acesteia
necesară ca aerul. O alegere liberă făcută în detrimentul dragostei generează,
paradoxal, un deficit de libertate, pentru că blochează accesul la actualizarea
propriului chip, ce are loc în comuniune, întrucât chipul creat este pecetluit
şi infinit potenţat de taina Treimii.
S-ar putea spune că dragostea este ritualul „întrupării în celălalt”, al
constituirii trupului împărtăşirii reciproce. Trupul enipostaziat de Fiul lui
Dumnezeu este el însuşi „plămada” transfigurării făpturii, a actualizării
condiţiei ei euharistice. Prin comunicarea însuşirilor între firea omenească şi
cea dumnezeiască în ipostasul unic al Fiului, trupul lui Hristos se face izvor
al îndumnezeirii creaţiei. Învierea lui Hristos ne împărtăşeşte modul iconic şi
totodată eshatologic al existenţei, cel în care putem să ne dăruim tot mai mult
unul altuia, sporind în asemănare cu iubirea Sfintei Treimi.
Dacă, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel, „credinţa fără fapte este
moartă”, ne putem întreba: fără care fapte este ea, credinţa, moartă? Oare nu
fără faptele dragostei rămâne nelucrătoare credinţa? La fel, speranţa fără
dragoste nu face din individualitatea noastră centrată exclusivist pe sine
fundătura inevitabilă a tuturor traseelor imaginate sau posibile? De aceea,
credinţa şi speranţa ies şi se întorc în dragoste, regăsindu-se în ea.
Să ne întoarcem la drama teribilă a fiinţei angrenate în modul actual de
fiinţare, îngrădit de moarte. Ce vrea să ne spună moartea? Oare nu, între
altele, faptul că însuşi acest mod de a subzista este perisabil? Faptul că
„golirea de sine” (kenosis)
reprezintă singura posibilitate de
a-l transgresa? Faptul că dragostea are neapărată nevoie de această chenoză a
noastră pentru a ne răpi luptei fără saţiu ce domină actualmente existenţa?
Nu înseamnă, oare, un plus de dragoste un plus de conştiinţă? Nu aşteaptă
toate făpturile revărsarea finală a slavei divine care să spună: câtă dragoste, atâta conştiinţă?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu