Aşa cum arăta părintele Ghelasie, într-o condiţie existenţială marcată de
contrarietate, când viaţa oscilează între bine şi rău, există „scop de
anormalizare” şi „scop de restabilire”. Însă „Dumnezeu ne creează ca revărsare
de iubire peste toate scopurile”, semnificaţia dragostei stând dincolo de
determinări şi raportări în „deschidere, răspuns şi permanentizare”[1].
În fapt, dragostea nu urmăreşte „ceva”, ci se deschide şi se revarsă peste sine
în moduri de participare şi răspuns. Căci iubirea, fiind vie în sine, nu are
nevoie să se raporteze prin opoziţie la ură, duşmănie, egoism ca să-şi afirme
identitatea. Pe de altă parte, după cum arată Cuviosul de la Frăsinei, raţiunile
nu pot „duce spre un destin decât în sacralitatea conştiinţei iubirii”[2]. Destinul
creaţiei nu constituie, în acest fel, un traseu dinainte fixat, ci un dialog
conturat în taina providenţei. Aici dragostea creată se afirmă în spaţiul
dialogic iniţiat de iubirea Sfintei Treimi, pe fondul împletirii şi în
orizontul împărtăşirii reciproce, fără amestecare, dintre viaţa lui Dumnezeu şi
viaţa de creaţie. De aceea, libertatea desprinsă de iubire şi experienţa
uitării lui Dumnezeu produc în fiinţa creată un vid de mişcare responsivă compensat
prin recursul la alegeri făcute între tendințe contrarii.
Cât despre lucrarea dragostei, o putem privi, împreună cu părintele Ghelasie,
sub două aspecte. În primul rând, cel ce caută dragostea are nevoie de curăţire
spre a se deschide înaintea ei, a o primi şi a se bucura de ea. Putem, însă, să
ne schimbăm singuri, prin propriile puteri? Nu încercăm atât de ades să ne
smulgem obişnuinţei şi se întâmplă să alunecăm fără putinţă de împotrivire în
ea? Experienţa ne dovedeşte dificultatea întreprinderii. Însuşi fondul
existenţei ne apare întunecat, hrănind inerţia în direcţia ocultării iubirii ce
stă la originea vieţii şi o susţine neîntrerupt.
În neajutorarea noastră, spune părintele Ghelasie, ne asemănăm cu un copil
mic, care „face pe el, se murdăreşte, simte toată neplăcerea, dar nu poate să
se schimbe singur. Trebuie să aştepte până ce vine mama sa să-i schimbe
scutecele. Şi strigă neîncetat după ea să vină. Nu conteneşte cu plânsetul până
nu vine. Iar când mama lui vine şi îl schimbă, plânsul se preface în bucurie”[3].
La fel, „omul doritor a se curăţi nu poate să se schimbe singur.
Strădaniile sale de îmbunătăţire prin propriile puteri nu-l pot curăţi.
Scursurile păcatului îi întunecă fondul existenţei. Şi numai Domnul poate să
săvârşească, El, curăţirea. Prin tainele Sale. Prin iconomia Sa. Prin însăşi
cercetarea Sa, prin harul care descoperă prezenţa Sa lucrătoare, curăţitoare în
noi[4]”.
În vederea acestui fapt, îndeamnă iscusitul duhovnic isihast, „să strigăm ca
nişte prunci mici după ajutorul dumnezeiesc. Să-L chemăm cu lacrimi pe Cel ce
ne-a dat fiinţă, să ne schimbe aşa cum numai El ştie. Să nu contenim strigarea
până nu aflăm mângâierea harului, care preface întristarea în bucurie”[5].
Nefiindu-i proprii lucrurile făcute în negrijă sau cu de-a sila, dragostea intră
acolo unde află loc pregătit, pe uşa deschisă de chemarea noastră stăruitoare.
Şi chiar dacă lucrul deplin al dragostei pare la om cu neputinţă, odată ce
iubirea dumnezeiască îşi face simţită prezenţa în forul lăuntric, se intră în
câmpul posibilului, al verosimilului.
Dorinţa autentică de purificare este alimentată de dragostea care resimte
nevoia unei mai cuprinzătoare deschideri a fiinţei şi tinde spre depăşirea
limitărilor ce îi împiedică elanul infinit. Aşa putem înţelege cu adevărat
pornirile şi deprinderile pătimaşe nu doar ca pe nişte încălcări ale unor norme
morale mai mult sau mai puţin convenţionale, ci în mod esenţial ca pe nişte obstacole în calea
iubirii. Însă, ar putea întreba cineva, de ce vorbeşte Scriptura despre omul
din care a ieşit un duh necurat şi în care acela s-a întors, fatalmente, cu
alte şapte duhuri mai rele, şi asta chiar după ce „locaşul” a fost „măturat” şi
„împodobit”?[6] Nu este, însă, aparentă şi
înşelătoare curăţirea omului de patimi, dacă acesta nu este locuit de dragoste?
În al doilea rând, o dată ce dragostea îşi face lăcaş în om, ea face să
crească în el chipul de filiaţie până la măsura învăluitorului chip părintesc.
Ca urmare, „precum mama nu se scârbeşte şi nu se intimidează nici de scursurile
pruncului, nici de rănile lui urât mirositoare sau bolile lui contagioase, nici
de ţipetele lui, ci cu o atenţie iubitoare şi cu o acţiune energică cercetează,
curăţeşte, schimbă, veghează şi îngrijeşte pruncul, urmărind doar tămăduirea
lui şi neluând seama nici la greutatea întreprinderii, nici la scârbă, ori la
mila falsă, tot aşa se poartă cel ce află smerenia lui Hristos cu aproapele
său”[7].
Conştiinţa umană capătă, astfel, sub înrâurirea dragostei, după cum arată
Sfântul Siluan Athonitul, putinţa de a coborî până la iadul suferinţelor şi
neputinţelor aproapelui fără a se contamina, fără a deznădăjdui, răspândind
lumină şi aducând mângâiere nu din vreo sursă exterioară sinelui şi lucrurilor,
ci din rezonanţa pe care o trezeşte în chipul lor pecetluit de iubirea
dumnezeiască. Sub impulsul acestor atingeri intime modulate de harul
dumnezeiesc se restaurează capacităţile de dialog şi comuniune ale făpturilor,
menite să se facă părtaşe slavei dumnezeieşti, în hora liturgică a comuniunii
universale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu