„Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi vă voi
odihni pe voi”, spune dragostea. Ea ia cu mâna răul de viaţă, oboseala cronică
a unei lupte de uzură cu greutăţile întâlnite în cale, încordarea fizică şi
psihică provenind din purtarea poverilor în amonte pe planul înclinat al
vieţii. Cum reuşeşte ea să picure în noi acel elixir care topeşte tensiunile ce
ne macină în lupta surdă pentru existenţă?
În primul rând, prin modul ei neantagonist de a fi, în
confruntarea cu realitatea dragostea nu dezvoltă rezistenţe. De aceea forţa de
frecare în urcuşul pe pantele vieţii este substanţial diminuată, de unde
sentimentul de înaintare uşoară. Problemele continuă să existe, însă impactul
lor asupra minţii nu mai este amplificat de reţeaua de reacţii ce ajunge să
dezvolte în jurul nostru un adevărat câmp malign, consumator al energiilor
vitale. După firea ei, dragostea acţionează, nu reacţionează...
Trebuie să înţelegem că bună parte din stress-ul zilnic,
din surmenajul şi apăsarea pe care le resimţim în „arşiţa zilei” provin din
felul în care absorbim şocul întâmplărilor. Acesta din urmă lasă urme mult mai
adânci dacă noi „contrăm” realitatea, dacă o întâmpinăm din poziţie de luptă.
Lupta în sine anulează dialogul. Dragostea, însă,
atenuând sentimentul de luptă, accesează lungimile de undă pe care putem
recepta realitatea nu ca pe un oponent, ci ca pe un partener şi ca pe o „pasă
la întâlnire”. În acest fel, tot ceea ce ni se întâmplă este acceptat ca un
punct de plecare pentru dragostea însăşi.
Mai mult decât atât, dragostea ia cu sine şi „poverile
celor slabi”. Lipsa ei de războire face ca sistemele de alarmă ale vieţii să nu
se declanşeze în celălalt. Trecând prin musculatura existenţei, elimină
contracţiile, relaxează încordările.
Se spune că modul cel mai eficient de a ajuta pe cineva
este să-l ajuţi să se ajute singur, astfel încât ajutorul tău să-l pună pe
picioare, să-i redea dinamismul propriu. Tocmai acest lucru îl face dragostea.
Simţind că eşti iubit, sub atracţia modului de a fi al dragostei ai
oportunitatea cea mai bună de a ieşi din gâlceava cu tot ceea ce înseamnă alteritate
şi a revaloriza sensul existenţei ca fiinţă întru comuniune.
Toată lumea însetează, mai mult sau mai puţin conştient,
după dragoste. Numai că unii sunt mai puţin dispuşi să o şi ofere la rândul
lor, poate pentru că pur şi simplu le strică planurile. Mutările ei la
sacrificiu derutează strategiile de luptă pentru care scopul scuză mijloacele
în aşa fel încât tot ceea ce contează este bifarea de reuşite individuale şi
parvenirea la butoanele de comandă ale realităţii. Realitatea, însă, rezistă în
faţa oricărei încercări de controlare despotică şi poate fi cucerită numai prin
dragoste, lăsându-se liberă în voia ei.
Cum altfel poate fi înţeles refluxul sufletesc în care se
amestecă angoasa, deznădejdea, simţământul de părăsire, ce inundă laolaltă
punctul culminant al ofensivei individuale asupra realităţii? În economia
binară a luptei, orice faţă are şi un revers, iar reversul apoteozei
individualiste este vidul lăuntric, pierderea prizei la realitate pe care o
oferă, în smerenia ei, dragostea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu