Jurnal de seară (8)

Se spune că multa cunoştinţă riscă să genereze îngâmfare. Este însă dragostea opusă inteligenţei? Pune ea în pericol limpezimea şi ascuţimea minţii? Chiar dacă atunci când vorbim despre dragoste nu presupunem că o persoană care iubeşte deţine o bogată şi pătrunzătoare cunoaştere specializată, ea se bucură totuşi din plin de ceea ce s-ar putea numi inteligenţa inimii. În primul rând, dragostea nu acceptă plafonarea, pentru că aceasta ar însemna răcirea şi, în cele din urmă, moartea ei. De aceea, gândirea ei nu se încorsetează în scheme rigide, cu efect hipotermic.

În fapt, dragostea reglează în mod armonios raportul dintre conştiinţă şi gândire. Pe starea de fond dată de dragoste, gândirea nu mai e ruptă de conştiinţă, nu se mai autonomizează în raport cu aceasta, nu mai creează o scindare lăuntrică, ci reflectă cu supleţe mişcările conştiinţei, astfel încât sporeşte în spontaneitate şi adâncimea reflecţiei. Pe fondul dragostei, conştiinţa, memoria şi limbajul se mişcă una în alta, se pătrund reciproc, comunicându-se fidel una alteia, împărtăşirea lor reciprocă susţinând o bună circulaţie şi oxigenare a minţii. Dragostea realizează o proporţie bine temperată între prospecţie, retrospecţie şi expresivitate. Vechiul şi noul sunt potrivite după o reţetă ce invită la degustare.

S-a spus adeseori că o minte cu „paharul plin” nu mai poate deprinde noutatea în prospeţimea şi ineditul ei, pentru că tinde să interpreteze noul în categoriile ei vechi, după tiparele deja înscrise în obişnuinţă. Este oare dragostea dispusă să „golească paharul”? Afectează în ceea ce o priveşte lentila interpretării capacitatea de asimilare a noului? Însă nu este dragostea prin ea însăşi o golire a paharului minţii? Nu simţim oare, atunci când iubim, nevoia arzătoare de golire de sine pentru a-l putea cuprinde cu toată fiinţa pe celălalt? Nu topeşte căldura ei blocurile de gheaţă ce plutesc pe oceanul gândurilor? Nu caută ea mereu cu privirea orizontul deschis, spaţiu al înaintării infinite (epectază) despre care vorbea Sfântul Grigorie de Nyssa cu referire la urcuşul omului în Dumnezeu?

Sărind peste luptă, dragostea sare, de asemenea, peste sfâşierile date de eventualele complexe psihologice. Privirea ei nu se contractă, nu reacţionează, nu se adânceşte în ele lăsându-se copleşită, nu le stârneşte, nu scurmă în ele, ci pluteşte deasupra lor, le survolează neîmpiedicându-se de ele, pentru că ea suspendă, pune între paranteze un mod egocentric şi ustensil de aderenţă la realitate şi mecanismele de apărare exacerbate de acesta. Într-adevăr, cel ce iubeşte face lucrurile ca şi cum nu le-ar face, în alte cuvinte cu o detaşare plină de compasiune, dat fiind că dragostea învăluie lucrurile cu o privire dinspre viitor, încredinţată fiind prin mărturiile inimii de efemeritatea modului actual de fiinţare, al luptei pentru existenţă.  

Este, totuşi, dragostea o utopie? Ocultează ea adevărul, adeseori sumbru, al situaţiilor de viaţă în care ne găsim angrenaţi? Suferă ea de o lipsă de implicare? Dacă ar fi aşa, n-ar mai avea dreptul să poarte acest nume. De ce? Pentru că în dragoste fac corp comun gândul şi fapta. Gândul e pentru dragoste ca o faptă şi fapta, la rândul ei, rodeşte din seva gândului. „Prisosul inimii” umple falia între gând, cuvânt şi faptă, le uneşte nedespărţit ca un flux sanguin în trupul aceluiaşi gest iconic. Desigur, dragostea „nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr”, după cum spune Sfântul Apostol Pavel. Şi dacă cineva ar întreba ostentativ: „Ce este adevărul?”, n-ar răspunde iubirea prin însuşi gestul ei de dăruire tăcută? În acesta odihneşte adevărul întrupat, adevărul asimilat prin organul unei simţiri înţelegătoare.

Spunea un părinte: „Smerenia e sentimentul că eşti iubit”. Frustrarea că nu primeşti dragostea ce ţi se cuvine sau că nu ţi se întoarce dragostea pe care o reverşi spre celălalt nu este, oare, un simptom al unui deficit de dragoste? Pentru că, în sens creştin, eşti iubit la modul absolut şi necondiţionat de Dumnezeu. Şi această iubire ce ţine în palmele ei existenţa ta saturează nevoia ta de dragoste, într-un asemenea mod încât aştepţi cu nemăsurată discreţie şi răbdare un răspuns iubitor din partea oricărei alte fiinţe pe fondul iubirii lui Dumnezeu. Postura fundamentală a dragostei nu este, aşadar, una zgomotoasă, revendicativă, ci discretă, blând chemătoare. Chiar atunci când nu primeşte răspuns, ea continuă să lumineze chipul celuilalt. Nu fluctuează în funcţie de gradul de empatie întâlnit.

În acelaşi timp, dragostei nu-i prieşte lauda de sine, iubirea nu se autocontemplă. Ea nu urmăreşte să ocupe centrul atenţiei generale, reflectoarele ei sunt îndreptate spre celălalt şi bucuria ei creşte în intensitate la vederea împlinirilor acestuia. Cel ce iubeşte cunoaşte din experienţă caracterul necondiţionat al iubirii, încât nu socoteşte că i s-ar cuveni dragostea celuilalt, sau că meritele lui ar impune-o ca pe o obligaţie, ci o aşteaptă şi o întâmpină întotdeauna ca pe un dar nepreţuit.

Dragostea nu urmăreşte cu obstinaţie să-şi impună opinia, nu iubeşte contrazicerea, certurile de cuvinte, îndreptăţirea de sine. Cuvintele sale se învecinează cu tăcerea, pentru că sesizează cele negrăite, taina care înfrumuseţează orice adevăr exprimat.

Dacă este adevărat că dragostea atrage binele şi se lasă atrasă de el, şi nu cochetează cu răul, poate fi ea învinuită de puritanism? Oare nu se amestecă dragostea cu păcătoşii? Trece ea cu vederea vreo fiinţă ce are nevoie de ea? Nu tânjeşte în secret după dragoste inima celor căzuţi în multe păcate, presimţind mai mult sau mai puţin lămurit adevărul că aceluia care iubeşte mult, mult i se iartă? Nu sunt ei cel mai mult „ispitiţi” de bunătatea celei ce „nu ţine minte răul”?