Jurnal de seară (5)

Desigur, realitatea „presează” în direcţia concretizării dragostei, a coborârii ei cu picioarele pe pământ, a întrupării ei în situaţii de viaţă. Căci, oare, dragostea care nu se întrupează, care refuză sau amână la infinit întruparea, nu acumulează ea oboseală, nu riscă să-şi dea la iveală lipsa de adâncime, funcţionând ca o mască pe o înfăţişare ce exprimă opusul ei? Nu riscă această făţărire sub chipul dragostei să dezvolte mai degrabă o lege a respingerii universale, decât o forţă de atracţie care să anime familiaritatea şi comunicarea între fiinţe, lucruri, cuvinte, pe temeiul vieţii care respiră în ele, a iubirii aşezate cu faţa spre ele?

Oare atât de răspânditele reacţii cinice sau cel puţin sceptice la adresa religiei sau credinţei nu au în substrat tocmai o profundă dezamăgire vizavi de inaderenţa discursului despre dragoste la limbajul faptelor, vizavi de ratarea întrupării ce caracterizează eşecul cuvintelor de a se alipi la Cuvântul şi a se umple de puterea Lui?

Conştientizăm noi riscul de a vorbi despre dragoste în absenţa ei? Şi totuşi, tocmai pentru că dragostea deconstruieşte logica prestigiosului, a ideii căreia să i se sacrifice unicitatea, concretul, nu trebuie să disperăm. Prezenţa actuală a dragostei necesită oare un uriaş eşafodaj din vârful căreia să ni se arate, impunându-ni-se? „Eu stau la uşă şi bat”. Un simplu gest de deschidere şi răspuns face ca ea însăşi să intre şi să vorbească în noi. Ce altceva înseamnă să iubim cu iubirea cu care Hristos ne iubeşte, decât ca El să-şi reverse iubirea din noi, atunci când dispare blocajul dat de reacţiile noastre de apărare, de rezistenţa pe care i-o opunem, de autosuficienţa ce aşterne un strat greu penetrabil de absenţă peste orice prezenţă? E uimitor ce pondere poate să capete un gest cât se poate de obişnuit, aparent nesemnificativ, pentru sesizarea acestei taine a iubirii! Acest lucru nu ne spune, oare, mult, despre firescul ce caracterizează în chip distinctiv iubirea?

Este, însă, suficient un pas pentru ca iubirea nu numai să-şi confirme prezenţa, ci să rămână în noi? Într-adevăr, nu. Aşa cum un simplu gest concret de deschidere şi răspuns o poate aduce, printr-un anume har începător, în deschisul conştiinţei, tot un simplu gest, de această dată cu încărcătură de închidere şi refuz, o poate din nou ascunde, şi, ceea ce e mai dramatic, uitarea ei poate deveni cu timpul atât de cronică încât se întâmplă să ajungi să trăieşti ca şi cum n-ai fi întâlnit-o niciodată, ca şi cum recunoaşterea ei ar însemna de acum înainte, pentru tine, o naivitate, o amăgire, o iluzie, ba chiar mai mult, ca şi cum ai fi de acum înainte imun la orice apeluri din partea ei.

De aceea continuitatea gestului de deschidere în aplicaţiile sale cele mai concrete este esenţială pentru ca iubirea să-şi facă cunoscută şi recunoscută prezenţa până la a deveni familiară, până a prezentifica ea eul nostru cel mai profund, dezbărat de obişnuinţele vechi care-l fac surd şi mut în faţa invitaţiei la dragoste care este aducerea noastră la fiinţă.

Care este cel mai important lucru în tinderea spre a realiza această continuitate? Cum să nu ne resemnăm în faţa propriilor eşecuri de zi cu zi? Cum să facem ca „tristeţea întipărită în inimă de păcatul faţă de dragoste”, care, după cum spune Sfântul Isaac Sirul, „e mai ascuţită decât orice chin”[1], să nu ne tragă în ţinutul dezolant al deznădejdii? Ne foloseşte să amorţim această durere trecând-o prin morişca relativizărilor? „Dacă Îl cauţi pe Dumnezeu, întoarce-te cu faţa spre El şi Îl vei afla”, spune părintele Ghelasie. Tot astfel, dacă te întorci cu faţa spre dragoste o vei găsi disponibilă. Acest gest iconic de reaşezare dinamică în orizontul iubirii, de întoarcere neobosită cu faţa spre ea, în toiul zilnicelor rătăciri sau căderi, nu este el oare substanţa pocăinţei, a metanoiei, a schimbării minţii ce sesizează şi pregustă apropierea împărăţiei cerurilor?

Şi totuşi, de ce înţelepciunea lui Dumnezeu, Cel ce este în Sine Iubire, apare ca „nebunie în faţa lumii”, cum spune sfântul Apostol Pavel? Într-adevăr, sunt cutremurătoare evidenţele unui conflict care caracterizează modul de a fi al fiinţelor vii, cum remarcă Alfred Kastler, referindu-se la viaţa „bazată pe omorârea altor fiinţe, al căror scop era de asemenea viaţa”, ceea ce el numeşte „pluralitatea şi conflictul finalităţilor”[2]. Kastler resimte aici un „cumplit semn de întrebare” vizavi de prezenţa în toate acestea a Dumnezeului dragostei.

Nu este, oare, nevoie să suspenzi pentru o clipă evidenţele sau cel puţin să le dezamorsezi, ridicându-le în alt plan pentru a putea să păstrezi în vizor dragostea? Şi totuşi, atrage atenţia Albert Schweitzer, „ne aflăm pe calea adevărului atunci când resimţim conflictele din ce în ce mai adânc”[3]. Cum poate fi înţeles acest lucru fără să aducă atingere credinţei, cea care afirmă viaţa prin însăşi Viaţa lui Dumnezeu Celui slăvit în Treime, Care prin excelenţă este Iubire? Părintele Ghelasie vorbeşte despre o vedere dublă asupra lumii. Se întrevăd, suprapuse, dar neamestecate, două logici existenţiale, care caracterizează, respectiv, condiţia de afirmare a vieţii pe baza comuniunii de viaţă şi condiţia de afirmare a vieţii pe baza conflictului. Ele se desfăşoară concomitent în fiecare formă de viaţă. Par inseparabile, cel puţin pe plan biologic şi în starea actuală de lucruri.

Şi totuşi, dragostea este cea care desparte apele. Prin însăşi existenţa ei în care conflictul se mută treptat la nivelul reprezentării, ajungând să fie doar contemplat – şi cu o acuitate sporită –  în pomul cunoştinţei fără a mai fi rupt şi consumat după o logică a experienţei desolidarizate de conştiinţă,  iubirea indică prin ea însăşi posibilul unei transfigurări a lumii în direcţia unei vieţi în care tot mai mult condiţia conflictuală se potenţializează, iar cea comunională se actualizează. Iar acest lucru se întâmplă nu numai în ce priveşte conştiinţa umană. Se ştie deja că dinamismul iubirii umane poate înrâuri toate formele de viaţă, care răspund în felul lor, aşezându-se pe direcţia acestui influx de dragoste.

„Dacă nu am dragoste, nimic nu am”, ne spune Apostolul Pavel. Însă este dragostea ceva anume? Se epuizează ea în obiectivările ei? Sau este un rod al eshatonului arcuit peste istorie?

Trebuie însă s-o spunem tranşant: o imaginare a existenţei reînnoite mişcate de dragoste nu se poate juxtapune cu condiţia actuală a creaţiei, aşa cum o cunoaştem, cu alte cuvinte, nu poate fi gândită în continuitate cu ea. Contemplarea mistică şi imaginaţia artistică surprind şi anticipează, poate, mai bine nevoia de prefacere radicală a spaţiului şi timpului şi în genere a unui mod de a fi al existenţei în întregul său. Cu puterea lor anticipativă, ele întrezăresc nevoia naturii de dezbrăcare din cămaşa de forţă a legilor deterministe constrângătoare, spre a urma empatic transfigurării sufletului ce cunoaşte libertatea în Dumnezeu. Limbajul folosit pentru a descrie acest posibil alt mod de a fi fructifică o anume familiaritate a cuvintelor între ele proprie unei lumi mişcate de dragoste. Cuvintele se dăruiesc chenotic unul altuia, îşi întrepătrund sensurile, comunicându-şi însuşirile, modelând timpul şi spaţiul, comunicând la distanţă şi răsturnând perspectiva unei lumi în care carnea rezistă duhului.

Oare limbajul teologic nu este el menit să deschidă uşa realităţii învierii lui Hristos spre a pătrunde în camera gândirii actuale măcar un fir de aer proaspăt din atmosfera veşniciei? Nu este, oare, de folos să urmărim felul cum ia chip acest limbaj atunci când face corp comun cu o trăire mistică şi o înţelegere în profunzime a vieţii, cum poate dezvolta el familii de cuvinte şi înţelesuri, spre a deveni un câmp al interacţiilor ce slujesc venirii la apariţie a dragostei?

Oare aceste cuvinte nu se cuprind reciproc, nu se încarcă ele de memoria alăturărilor semnificative, nu-şi enipostaziază, nu-şi asumă reciproc înţelesurile, făcând să reverbereze prin comunicarea însuşirilor o taină unică şi o strălucire inefabilă a conştiinţei? O continuă transfuzie de sens are loc între cuvintele ce alcătuiesc un text poetic sau mistic, şi acest lucru face ca limbajul poetic sau mistic să genereze prin ciocnirile între cuvinte particule ale unei noi realităţi, surprinzându-le în expresie urma. Sau, altfel, cuvintele apar vii, asemenea celulelor unui trup în mişcare, care-şi transmit unele altora putere de viaţă, şi astfel întreg ansamblul lor apare ca un trup viu unificat prin (in)suflarea ce-l animă.

---

[1] Sfântul Isaac Sirul, „Cuvinte despre sfintele nevoinţe”, în Filocalia X, ed. Institutului Biblic, Bucureşti, 1981, p. 423.

[2] Alfred Kastler, „Această stranie materie”, ed. Politică, Bucureşti, 1982, p. 246.

[3] Apud Alfred Kastler, op. cit., p. 246.