„Întru răbdarea voastră vă veţi dobândi dragostea”...
Fără a fi defel minimalistă, dragostea dă dovadă de firesc în tot ce face. Nu înclină
spre forţări sau încrâncenări, ce se iscă atât de ades dintr-o atitudine
războinică. Graba sau panica, de asemenea, îi sunt străine. Respectă ritmul de
creştere al vieţii sub înrâurirea harului dumnezeiesc, cunoscând că „taina nu
se poate raţionaliza, nu se poate forţa” (părintele Ghelasie). Este, astfel, un
excelent catalizator al proceselor prin care viaţa se regenerează şi se
înnoieşte, conectându-se la Sursa ei dumnezeiască. Şi dacă se spune că
„împărăţia dragostei se ia cu asalt”, acest asalt nu e altceva decât gestul
care prelungeşte cu naturaleţe revărsarea sufletească, ieşirea din sine spre
celălalt.
Totodată, dragostea răstoarnă domnia cantitativului,
absolutismul structuralist, punând accent pe consistenţa dialogică a viului.
Cunoaşterea promovată de ea este, prin urmare, una prin excelenţă
participativă. Sesizând legăturile la distanţă între toate făpturile,
lucrurile, lucrările şi cuvintele, ea dă o notă universală responsabilităţii.
În modul antagonist al fiinţării, glasul celuilalt apare
asfixiat, sau ca o notă de subsol la vocea proprie care acoperă prim-planul,
dând un accent monologic existenţei. Dragostea, în schimb, îmbrăţişează
dialogul ca pe însăşi respiraţia ce oxigenează sângele vieţii. Ea ştie să se
oprească să asculte pe celălalt, se retrage din prim-plan dând spaţiu
intervenţiei lui, se bucură să se micşoreze, ca acela să crească. Răspunsul ei
nu pune în cale bariere şi baricade, ci durează punţi, deschide noi orizonturi.
Dragostea nu exploatează pe nimeni, nu smulge de la
celălalt ceea ce are nevoie, ci se opreşte să primească darul lui cu mulţumire.
Ea îl sustrage pe celălalt gravitaţiei eului propriu şi îl înscrie o dată cu
sine pe orbita iubirii dumnezeieşti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu