De ce este numită dragostea „văzătoare”? Care este
vederea proprie dragostei? În mod obişnuit, vedem ceea ce ne stă înainte şi
vederea însăşi presupune o selecţie şi o interpretare a realităţii, după o
iconomie dictată de adaptarea trupului la condiţia actuală a existenţei. În
această perspectivă frontală, lucrurile sunt, pe rând, proiectate în cîmpul
vederii şi aruncate din el, asimilate şi refulate, extrase şi expulzate,
afirmate şi negate, recunoscute şi uitate, în timp ce orizontul ei le
îndepărtează de subiect. Expansiunea universului modelată de fizică exprimă pe
undeva aspectul îndepărtării în perspectivă a lucrurilor de subiect. Pe de altă
parte, entanglement-ul cuantic trimite spre o taină a inseparabilităţii şi
afinităţii esenţiale a particulelor ce păstrează intactă „memoria” întâlnirii.
Înaintând, dragostea nu lasă în urmă ceea ce întâlneşte,
nu şterge nimic cu buretele, ci ia cu
sine tot ceea ce a atins cu vederea în memoria sa, clădind punţi, generând afinităţi,
rezonanţe mutuale între lucruri izolate unul de altul. În raportarea sa la
realitate, preferă să acţioneze prin amplificare, mai curând decât prin
reducţie.
Pregustând modul eshatologic al existenţei, dragostea
naşte o vedere „de jur împrejur”, o vedere şi totodată memorie ce învăluie
fiinţele cu care relaţionează şi le apropie de sine în perspectivă. Orizontul
dragostei impune subiectul ca principiu de atracţie universală. După cum arată
părintele Ghelasie de la Frăsinei, cunoaşterea rezultată din dragoste aduce în
prim-plan sufletul, ale cărui mişcări depăşesc, în felul holistic în care
cuprinde el realitatea, vederea „pe bucăţi” a acesteia, instantaneele ei
juxtapuse, raportările prin excluziune. De aceea, a vedea înseamnă pentru
dragoste un act al întregii fiinţe, o icoană în care sinele şi alteritatea sunt
deopotrivă cuprinse şi, mai mult, un act al „transcendenţei prezente”,
revelarea lui Dumnezeu Care „lucrează în mine”. Câtă iubire, atâta vedere...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu