Jurnal de seară (13)

Să lăsăm poezia să vorbească: „dragostea e ceva în care tu însuţi eşti purtat/ fără să uiţi de vreo fiinţă, pentru că simţi tot mai mult că eşti iubit/ deopotrivă cu ele – aici se stinge durerea ta într-una liniştită,/ care nu te mai chinuie – şi e ca o îmbrăcare în Cineva care şterge/ cu o gumă moale distanţele”. Dragostea pune în criză un mod de viaţă şi face asta recunoscând şi actualizând filiaţia sa în Dumnezeu. Cunoscându-L, provocarea ei lăuntrică este să se extindă la toate fiinţele, iar verificarea ei are loc în situaţiile concrete de viaţă. Dragostea scoate fiecare fiinţă din ceaţa generalităţii, a reprezentării abstracte, şi îi trăieşte unicitatea.

Lăsându-se mişcată de Duhul Sfânt, dragostea ajunge să fie un ritual neîntrerupt al naşterii celuilalt şi al întrupării sinelui propriu în celălalt. Prin acest ritual, noi înşine renaştem ca personalitate. Altfel, dacă dragostea moare în noi, viaţa noastră capătă paloarea morţii. Cu adevărat, după cum remarcă Gabriel Garcia Marquez, nu înaintarea în vârstă este cea care istoveşte dragostea, ci slăbirea dragostei imprimă simţământul îmbătrânirii.

„Dacă îţi cere cineva haina, dă-i şi cămaşa. Dacă îţi cere să mergi cu el o milă, mergi două”. Dragostea ne hărăzeşte acel surplus de disponibilitate în răspunsul nostru la chemarea celuilalt. Astfel, faptele dragostei nu se epuizează în satisfacerea necesităţii, ci o transcend, revărsându-se dincolo de ea.

Dragostea este, ea însăşi, acel surplus de viaţă ce ne susţine cu tăria sa atunci când simţim pe umerii noştri toată greutatea neputinţelor, părăsirii, martiriului, sfârşelii ultime: „uneori totu-i prea mult:/ pui capul pe pernă, îţi urmăreşti gândul:/ până s-ajungă la capăt, dispare.// pe perete stă scrijelit un cuvânt: iubire./  cel mai vechi şi neînsemnat, mai slab auzit,/ mai evitat şi lepădat cuvânt/ din cele de sub soare.// chiar dacă-l pronunţă cineva, o face/ în felul în care s-ar dezice de el, ruşinat./ dar ţie tocmai asta îţi trebuie.// pentru că tu însuţi stai, neînsemnat şi uzat şi gol/ în faţa judecăţii pe care singur ţi-o dai – / şi el e singurul care te apără”.

„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Asemeni lui Dumnezeu întrupat, dragostea este calea, o cale nesfârşită, pentru că înaintează în Dumnezeu cel nemărginit. Este o cale pentru că nu desemnează un oarecare capăt de drum, ci oriunde ajunge deschide noi începuturi. Călătorind pe ea, ni se descoperă priveliştile negrăite ale cerului nou şi pământului nou. Mai mult, noi înşine, suflet şi trup, ajungem „cer nou şi pământ nou”, încât calea înaintează în noi pe măsură ce noi înaintăm în ea.

Dragostea este adevărul vieţii. Dacă minciuna distorsionează chipul existenţei, adevărul îl oglindeşte şi îl luminează. Dragostea este adevăr pentru că la orice măsură şi în orice situaţie ea oglindeşte şi pune în lumină iubirea lui Hristos, a Logosului dumnezeiesc întrupat, cel ce dă chip făpturilor create. Şi astfel dragostea se face icoană a realităţii transfigurate, în care recunoaştem aspiraţiile cele mai profunde ale vieţii create. Orice eclipsă de dragoste ne întunecă sinele şi strâmbă o dată cu trăsăturile noastre trăsăturile realităţii percepute. Căci adevărul lucrurilor este în nedespărţită legătură cu modul nostru de a participa la realitate, iar dragostea este tonifiantul ce stimulează în cel mai fericit chip această participare. Ştiinţa însăşi a remarcat în modul de structurare al materiei o schimbare sub acţiunea dragostei.

Dragostea este viaţa. Viaţa însăşi înseamnă participare şi dialog. Dacă existenţa noastră curge spre moarte şi, astfel, cumva, prin tendinţa ei entropică, tinde spre un deficit de participare, dragostea acţionează anti-entropic, sporind intensitatea şi, desigur, calitatea participării. Dragostea poate fi, astfel, numită „viul vieţii”, întrucât fără ea absentăm din noi înşine şi disponibilitatea spre dialog se diminuează drastic.