Jurnal de seară (1)

În cele ce urmează ne vom pune întrebarea cu privire la sensul teologiei creştine în lumea de astăzi. Ο teologie care are la activ peste două mii de ani de existenţă, şi care în acest interval de timp a dezvoltat un corpus relativ stabil de învăţături, mai poate mişca, ea, inima omului contemporan însetată de actualitate şi noutate? Modul de a face teologie nu este oare, adesea, impropriu unei lucrări vii, care să ţâşnească din solul arid al cugetării contemporane atât de ades impregnate de naturalism și raţionalism, de scientism şi pozitivism, pentru a o hrăni pe aceasta până în adânc şi a o face să dea rod însutit? Repetarea a ceea ce au spus înaintaşii poate oare, doar prin ea însăşi, constitui o teologhisire în adevăratul înţeles al cuvântului? Mai poate fi cuvântul teologic o „sare” a limbajului în care fiinţa noastră locuieşte?

Vedem atât de ades exemple ale eşecului profund al creştinismului în oameni din jurul nostru. Naşterea din nou, împărtăşirea dumnezeiască devin expresii tot mai străine şi neînţelese în zilele noastre. Omul modern pare tot mai insensibil la discursul teologic, tot mai neinteresat de o reciclare a sa. Chiar dacă nu refuză posibilitatea unei vieţi însufleţite de credinţă, pare resemnat la gândul propriei neputinţe. Şi totuşi, Dumnezeu „până astăzi lucrează”. Şi harul Lui, o spune Sfântul Apostol Pavel, „îşi desăvârşeşte lucrarea în slăbiciune”.

Ce anume, însă, face ca un discurs vechi de peste două milenii să-şi păstreze vitalitatea şi să atragă cu un suflu înnoitor viaţa omului contemporan? S-a consumat oare, după toată această perioadă, mesajul creştinismului, ca un sol exploatat intensiv, care are nevoie de odihnă pentru a se regenera? Ce anume a făcut, însă, dintru început, cuvântul viu şi cu putere pe buzele creştinilor? Ce anume însufleţeşte cuvântul teologic încât să-şi păstreze seva intactă şi expresivitatea neslăbită, chiar dacă zugrăvirile sale respectă cu credincioşie erminia revelaţiei dumnezeieşti, consemnate istoric?

„Cuvântul trup s-a făcut”... Arătarea de sine a Cuvântului lui Dumnezeu, ni se spune, constituie venirea şi arătarea lui Dumnezeu către om, revelaţia cea mai înaltă către umanitate dăruită prin chenoza divină cea mai adâncă. În sens teologic propriu, Iisus Hristos constituie, prin persoana Sa, conţinutul revelaţiei supreme: iubirea desăvârşită ce domneşte în Dumnezeu ca Treime astfel încât Dumnezeu nu doar că iubeşte creaţia Sa, ci chiar este, El, Dragoste, şi fiind Iubire, creează din iubire, pecetluind în făpturile Sale chipul iubirii Sale. Acest Cuvânt dumnezeiesc cunoscut în Persoană ca Unul din Treime este, aşadar, chipul ce conferă fiecărei făpturi fondul său de viaţă şi sacralitate, din care creşte spre împlinire, întru orizontul împărtăşirii cu Iubirea divină.   

Această experienţă a lumii primită prin venirea lui Hristos, este ea, oare, astăzi, consumată? Modul comunicării ei s-a tocit într-atât încât să treacă pe lângă urechile noastre fără să trezească nici o reverberaţie, nicio speranţă de fericită schimbare? Sau nereuşitele oamenilor întunecă şi copleşesc, ele, oare, lucrarea lui Dumnezeu? E ceasul deznădejdii, al agoniei credinţei? „Eu sunt cu voi, până la sfârşitul veacului”, spune Hristos. În miezul disperărilor actuale Îl vedem, însă, cu ochii minţii, mai curând cu noi pe cruce pătimitor, decât însoţindu-ne întru bucuria şi slava Tatălui.

În fapt, fiecare dintre noi traducem revelaţia divină prin însăşi viaţa noastră. Traducem Cuvântul mai presus de fire în limbajul propriei vieţi. Străină firii noastre e limba Cuvântului divin. El însuşi ne-a tradus-o, ne-a făcut-o accesibilă prin asumarea în Sine a icoanelor creaţiei, a chipului omului, apoi prin însăşi naşterea Sa ca Om. Revelaţia ne rămâne, însă, străină, câtă vreme ne lipseşte părtăşia actualizată cu Cuvântul Însuşi, Dumnezeu Întrupat. Orice afirmaţie are un fond motivaţional şi intenţional care ţine de dinamica vieţii şi a afirmării ei dialogale. Afirmarea de către noi a credinţei nu se reduce, astfel, la o sumă de expresii discursive, ci pe lângă şi mai presus de ceea ce spune, transmite ceea ce nu spune, taina credinţei. Este, oare, lumea de azi sărăcită de taine şi, dacă simţim aşa, ce stă la baza acestei privări? Ce ne răpeşte, fără să ne dăm seama, „singurul lucru necesar”, încât lucrarea noastră în lume pare să se ascundă tot mai mult de la faţa lui Dumnezeu?

Oare cunoaşterea noastră tinde să ajungă exclusiv livrescă, şi de aici simţim în mod apăsător tocirea cuvintelor? Dar experienţa care s-ar cuveni să o hrănească şi să o adâncească prin nespusul ei, nu este, ea, în situaţia în care ne aflăm „prinşi”, la fel de neştiutoare de a ajunge la simţirea prezenţei lui Dumnezeu?

„Schimbaţi-vă mintea, căci s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu”, ne vorbeşte Iisus Hristos, întărind spusele Înaintemergătorului Său Ioan. Cu ce să începem această schimbare? Întrebările noastre par să nu-şi afle un răspuns în jur. Inerţia unei lumi ce se depărtează de la faţa lui Dumnezeu pare să ne descurajeze fără apel. Dar, oare, în momentul arătării lui Hristos obiceiurile lumii erau mai bune? „La început a fost Cuvântul”. La începutul lumii, ca Făcător, dar nu mai puţin, la începutul credinţei.

Oare în jur ar trebui să privim ca să căutăm acel punct de la care să înceapă schimbarea? Pretutindeni în lume se manifestă în mod predominant suferinţa, boala, degradarea, moartea. Oamenii se resemnează cu ele, căutând să extragă din lutul amar al vieţii pământeşti bruma lor de fericire. A ne agăţa de lucruri efemere nu ne scoate, însă, din fluxul descendent, iute curgător spre moarte, al vieţii. Ce este, însă, pentru noi, moartea? Un adevăr incontestabil, desigur, şi un fapt inevitabil ce ţine de condiţia actuală a vieţii.

Viaţa, însă, este ea pentru noi literă sau duh? Şi moartea? Ce anume face din literă duh dătător de viaţă? Ce anume ne face să dorim cu atâta ardoare viaţa, mai presus chiar de orice realizări ale ei? Şi de ce simţim că viaţa nu este dată „doar ca să fie trăită”? Sunt întrebări care vorbesc despre noi, despre o viaţă ce nu-şi este sieşi suficientă şi care are stringentă nevoie de o schimbare fundamentală a modului de a fi al nostru, al fiecăruia dintre noi.

Am obosit, ca umanitate, să mai sperăm în schimbare? Sau cuvântul schimbare însuşi s-a golit de orice înţeles, o dată ce nu mai simţim în toate fibrele sale Cuvântul Întrupat Care, El, ne preface după chipul Său, în fii ai slavei? 

Florin Caragiu