Școala Martiriului (65)

Superstiția are la bază frica oarbă a unei persoane ce vrea să blocheze calea unui rău real, presupus sau imaginat printr-un gest cu conotație magică, sau prin interpunerea unui obiect cu aceeași conotație. Problema superstiției este că în lipsa unui act de conștiință asumat aceste demersuri apar ca o refulare a răului într-o zonă inconștientă, și efectul dramatic este multiplicarea lui în forul lăuntric, acolo unde nu mai există alte posibilități de risipire a răului decât conștiința însăși și cugetul inimii ce înclină spre bine. De aceea în confruntarea cu răul nu sunt de folos mijloacele magice, exterioare, ce riscă să mute războiul nevăzut din afară înăuntru (și prin urmare să-l adâncească și să facă ființa tot mai expusă la rău prin obișnuința neexercitării conștiinței, ce slăbănogește capacitatea de înclinare a cugetului spre bine), ci e nevoie de pocăință (metanoia), de o schimbare a minții astfel încât harul prezenței lui Dumnezeu să facă ființa umană inaderentă la rău. Corespondența magică între unele gesturi sau obiecte și anumite stări de spirit poate constitui tocmai o poartă de acces a răului, prin fixația fricii ce blochează desfășurarea firească a actelor de conștiință. În cazul gesturilor și lucrurilor cu conotație liturgică, se întâmplă contrariul: esențială aici este invocarea și asumarea conștientă, iubitoare a prezenței Duhului Sfânt ce lucrează prin ele. Este adevărat că de lucrurile sfinte te apropii cu frică și cutremur, dar nu este vorba de o reacție adversativă, ci de una de aderență la taina dragostei dumnezeiești, care,  odată cu sălășluirea ei în inimă, topește orice teamă.

Florin Caragiu 

Școala Martiriului (64)

Cartea lui Iona ne vorbește despre importanța urmării propriei meniri și despre valoarea pocăinței. În centrul acestui text stă în mod surprinzător „schimbarea minții” (metanoia) lui Dumnezeu ca răspuns la pocăința omului. Iona intuiește această posibilitate și fuge de riscul unei proorociri care are șansa să apară ca una falsă tocmai prin anularea ei ca urmare a revărsării milostivirii divine. Însă iconomia divină îl ocrotește și-l poartă chiar și în pântecele unei balene spre împlinirea misiunii încredințate. Și lucrul de care se temea Iona se împlinește: adânca pocăință a locuitorilor cetății amenințate cu pieirea atrage după sine schimbarea hotărârii lui Dumnezeu. E uimitor cum cuvântul aparent imuabil al lui Dumnezeu cuprins într-o proorocie poate fi deturnat de pocăința umană. Vedem aici în modul cel mai clar inexistența unui destin imuabil, de forma unei legi inflexibile, câtă vreme avem un Dumnezeu în Persoană care stă la baza legilor creației. Iona apoi se revoltă în fața aparentei injustiții căreia i-a căzut victimă, și Dumnezeu îi pune înainte o situație ca pe un exemplu foarte simplu și convingător: Iona e mângâiat în asprimea arșiței de umbra unui vrej, dar într-o zi la revărsatul zorilor vrejul e ros de un vierme și această mângâiere piere, vântul dogoritor aducând cu sine o disperare de moarte. La tânguirea lui Iona că a fost lipsit de acoperământul său, Dumnezeu îi pune înainte motivul pentru care nu a împlinit proorocia: pocăința umană „umbrește” și „mângâie” pe Dumnezeu Cel atotprezent în „arșița” patimilor lumii. În fond, lecția acestei întâmplări este că destinul lumii raportat la Dumnezeu are substanță dialogală, și că putem să ne schimbăm propriul destin printr-o înnoire lăuntrică.  

Florin Caragiu 

Școala Martiriului (63)

Cartea lui Iov constituie o imagine a revoltei dreptului în fața nedreptăților istoriei actuale a lumii. Practic, Iov este lovit din toate părțile, deposedat de tot ce avea și de cei dragi ai săi și în cele din urmă lăsat pradă suferințelor celor mai cumplite, fără să știe de ce i se întâmplă toate acestea, fără să înțeleagă că trece prin proba martiriului spre vădirea credincioșiei sale. Prietenii săi căutau pricina nenorocirilor în eventualele lui păcate, dar Iov l-a interpelat pe Dumnezeu din curăția inimii sale, fără să se lepede de El, ci doar mărturisindu-și durerea inimii pentru îngăduința dumnezeiască ca acele lucruri să i se întâmple, în pofida vieții lui drepte. Copleșit de inscrutabila iconomie divină, Iov Îl cheamă pe Dumnezeu la o întâlnire față către față, anticipând venirea și pătimirea lui Hristos în trup. Și totuși, revolta lui Iov nu i s-a făcut pricină vrăjmășiei cu Dumnezeu, ca în cazul îngerilor căzuți. Aceasta pentru că voința, gândirea și simțirea lui au continuat, chiar și bulversate fiind, să reflecte și să fie guvernate de lumina conștiinței. Revolta minții este copleșită la Iov, la fel ca în cazul oricărui drept ce se confruntă cu nedreptățile istoriei, de tinderea nestăvilită spre Dumnezeu a conștiinței, de atracția chipului dumnezeiesc ce strălucește în adâncul ființei, neocultat de vălurile patimilor. Înclinând de partea conștiinței, în pofida frământării cugetului, Iov a binecuvântat numele Domnului, așteptând să primească de la El înțelegerea cea mai presus de înțelegere. Și, în fond, aceasta e provocarea esențială ce ni se descoperă în tabloul vieții lui Iov: supunerea minții și a rațiunii față de conștiință și față de taina dumnezeiască necuprinsă de înțelegerea omenească, în așteptarea arătării Lui față către față, a prezenței ce va copleși toate pierderile, lipsurile și neînțelesurile.

Florin Caragiu 

Școala Martiriului (62)

Lupta lui Iacov cu îngerul surprinde printr-o schimbare a motivației confruntării: nu este o luptă pentru anihilarea sau subjugarea Celuilalt, ci pentru binecuvântarea din partea Lui (vezi Fac. 32, 24-30). Acesta este și sensul nevoinței creștine: măsurarea forțelor cu Cel minunat, a cărui vedere la față dăruiește mântuirea. Paradoxal, în lupta lui Iacov cu îngerul semnul biruinței este rana de la coapsă, indiciul unui destin purtător de cruce, care asumă cu dragoste și compasiune fragilitatea și vulnerabilitatea lumii. Dar chiar și în confruntarea cu aproapele noblețea și sfințenia umană câștigă un cuvânt bun, de respect și prețuire din partea oponenților. Aceasta pentru că aproapele, fie el și vrăjmaș, e cuprins în intenționalitatea comunională ce dezamorsează lăuntric conflictul finalităților. Iubirea de vrăjmași (Mt. 5, 44; Lc. 6, 35) exprimă aceeași transformare a logicii adversative într-o logică iconică, printr-o armonizare a voinței, simțirii și gândirii cu intenționalitatea euharistică a conștiinței.

Florin Caragiu