Frumusețea lucrurilor ultime (75)

Depresia este un semnalizator al ratării finalității vieții vizavi de întregirea personalității, cu alte cuvinte al unei fatale scurgeri de sens ce duce la accentuarea crizei absenței sau a deficitului de participare. În lupta cu depresia e important de avut în atenție faptul că se leagă de întregul ființei și orice raportare unilaterală ce încearcă să trateze exclusiv simptomele de pe un anumit plan, fizic, psihologic sau spiritual al bolii, riscă să se transforme într-un eșec din pricina faptului că problemele se mută dintr-un plan în altul, generând un sentiment de insuficiență până la neputință. Acesta poate fi depășit numai printr-o abordare integrală a problemei, prin dinamism și ordine la nivel trupesc, lucrarea virtuților și vindecarea de patimi la nivel sufletesc și improprierea dragostei dumnezeiești în adâncul smereniei, la nivel duhovnicesc. Dacă se ajunge în punctul în care puterile omului sunt paralizate, e vădit că are nevoie de sprijin din afară, un ajutor care să vizeze, de asemenea, întregul personalității umane.

Florin Caragiu

Frumusețea lucrurilor ultime (74)

Ne supără și ne mâhnesc sau chiar deprimă părerile preconcepute la adresa noastră, felul în care simțim proiectată asupra noastră umbra psihologică a cuiva. Cu toate acestea, provocarea respectivă ne ajută să ne retragem propriile proiecții, pe considerentul că nu e bine să faci ceea ce realizezi că nu-ți place să ți se facă. Smerenia, în fond, presupune o retragere a proiecției umbrei ce schimbă proporțiile reale în raportul dintre sine și alteritate, deturnând intenționalitatea dinspre evenimentul comuniunii spre interese egoiste, sub înrâurirea unor dorințe de mărire deșartă, dominație, satisfacere a poftelor sau bunăstare materială. Patimile însele apar ca factori compensatori, în mod maladiv substitutivi, ai golului de personalitate cauzat de absența smereniei și a dragostei.

Florin Caragiu

Frumusețea lucrurilor ultime (73)

„Dați Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” nu este filosofia compromisului, ci tocmai „separarea apelor” ce face cu putință respectarea dublei apartenențe a omului, la viața lumii și la viața lui Dumnezeu. Datoria față de lume are nevoie să fie împlinită ca asumare a condiției imanenței cu tot ceea ce ea implică „afară de păcat”, spre a aduce lumea în mediul dragostei, din care se revarsă bogăția darului lui Dumnezeu, odată cu lumina neînserată a transcendenței prezente.

Florin Caragiu

Frumusețea lucrurilor ultime (72)

Să te întorci în locurile de unde au plecat înaintașii tăi... Să simți strania îmbinare de străin și familiar, de vechi și nou, ce iradiază din memoria spațiului, a apei, a fibrelor tale trupești și afinităților sufletești. Este ca o presimțire a raiului, starea în care inima gustă intimitatea cea mai deplină, și totuși, locul devenit atât de depărtat și străin, păzit de sabia de foc heruvimică. Păzit nu atât ca separație spațială, cât ca distincție între două moduri de viață ce nu se pot amesteca: cel paradisiac, al înaintării infinite (epectazei) spre comuniunea cu Dumnezeu și cu întreaga zidire, și cel actual, în care urmările căderii din harul lui Dumnezeu sunt acoperite iconomic prin veșmântul de piele al creației, cu alte cuvinte, prin legile acestei lumi degrabă trecătoare, ce oferă totuși creației timp de mântuire.

Florin Caragiu

Frumusețea lucrurilor ultime (71)

Aromânii, așa-zis neam fără țară, al celor ce rămân, constituie rămășița ce nu se stinge a unui spirit ce a traversat veacurile, ținând aprinsă făclia credinței, a limbii, a portului și obiceiurilor tradiționale, a creativității, în toate zonele pe care și le-a făcut patrie. Pentru că aceasta este o taină mare: asumarea cu dragoste a unui lucru creează profunde legături de filiație, așa încât o zonă locuită în acest mod devine ecumenică, universală, sobornicească, topos al comuniunii.

Maeștri ai transhumanței, aromânii au dovedit capacitatea rară a universalizării spațiilor în care au descins, tocmai prin faptul că, prin jocul istoriei nebeneficiind de o țară a lor, au reușit să integreze și să ipostazieze creativ sentimentul de apartenență în toate locurile în care și-au făcut simțită prezența. Prin aceasta ei ajung să închipuie o icoană a rămășiței poporului lui Dumnezeu ce va rămâne până în sfârșit și va moșteni Împărăția Cerurilor.

Florin Caragiu