luni, 20 februarie 2012

Chipul dintre a fi şi a nu fi


„Gândurile/ aveau o inimă a lor cât un ceas de mână” (eu n-am mai iubit niciodată), citim în volumul „Păpuşi” (ed. A.T.U., 2011), ce marchează debutul lui Alexandru Gheţie.
Tânguirea în urma iubirii pierdute şi recompunerea ei imaginară stau în centrul desfăşurării poemelor. Între a fi şi a nu fi se manifestă erosul învăluind un chip: „muzică şi struguri între ideal şi real/ palma ta albă coapsele sânul/ doar tu între sunt şi nusunt” (poem scris în cadă), ca un aluat ce face să dospească universul imaginar: „îmi leg nesomnul de tine./ frământ între palmă şi sân chipul tău./ paşii tăi. până te aud sosind./ ca pe un aluat care acoperă camera./ oraşul. galaxiile” (al doilea poem cu bloody mary).
Ruptura e – dintru început – deja întâmplată şi ireversibilă, dar figura iubită rămâne prezentă prin durerea care iradiază din absenţa ei. Singurătatea e semnul însuşi al acestei absenţe, în care tensiunea erotică creşte până aproape de pragul unei implozii.
Singurătatea e liantul imaginar al entanglement-ului erotic între „particulele” de prezenţă ce comunică de la distanţă: „singurătatea mea din camera cu pereţi galbeni/ seamănă cu singurătatea prin care te plimbi/ chiar acum de la oglindă la ceainic (…) singurătatea ne-a legat pe toţi între/ cer şi pământ” (poem singur cu milena). Singurătatea este substanţa de contrast ce descoperă riscul suprafiresc al iubirii, o dată cu înaintarea până în tărâmul morţii: „ce tare ar fi o groapă comună/ în care să nu mai fiu singur (...) şi frică mi-ar fi doar să te iubesc” (poem de alungat singurătatea). Căutarea prin întuneric capătă inflexiuni orfeice: „singurătatea e pătura care mă ţine departe de/ moarte (…) te sun, milena, / doar să-ţi aud vocea/ cum se strecoară prin întuneric (…) da/ există noaptea/ chiar înainte de somn” (1001 de nopţi). Poetul traversează un labirint în care trauma erotică se compune cu cea a copilăriei: „vrei să ţipi să fugi te ascunzi în/ braţele mamei cerul apasă îngenunchezi/ îţi simţi umerii zdrobiţi cu limba învârţi/ pe cerul gurii uimirea şi spaima/ copacii miros a moarte/ mama atinge cu buricele degetelor perfuzia” (mda, îmi închipui singurătatea o găleată/ cu apă limpede dintr-o fântână care s-a coborât/ adânc în tine/ cumva).
O absenţă mult mai profundă – posibil efect al erosului claustrat în imanenţă – subîntinde ruptura instaurată: „cauţi fericirea cu buricul degetelor/ pe faţa mea au rămas tatuate mişcările tale/ iei capul în mâini te ghemuieşti într-un colţ/ plângi îţi înfigi dinţii în genunchi ţipi surd// ca şi cum/ tu femeie perfectă/ n-ai fi fost niciodată iubită” (ca şi cum linia vieţii din palmă s-ar prelungi în ţărână). Graniţa subţiată dintre normalitate şi nebunie e intens capilarizată de conexiuni între diferitele straturi de viaţă şi lectură: „mă gândesc la hansel şi gretel la copii orfani şi/ la grimasa tatălui când mi-a spus că o părăseşte/ pe mama că o să fie totul ok cu mine (...) dacă fac un duş (…) poate cade de pe mine toată singurătatea asta/ care intră prin piele ca o andrea să/ împletească ochi cu ochi imaginea nebuniei” (şase mai).
Pe lângă singurătate şi întuneric, frică şi nebunie, întâlnim repetat motivul porţii: „sunt o poartă/ prin care treci mereu cu/ privirea în pământ gânditoare/ şi rece ca o furtună de/ zăpadă” (poem singur cu milena II). Poarta exprimă tocmai circulaţia sensului peste barierele fizice şi chiar psihologice, printr-o putere a spiritului de a invoca şi a sesiza „prezenţa în absenţă”, sau conlocuirea misterioasă între sine şi alteritate: „tu ai fost poarta prin care fugeam/ să aprind stelele/ noaptea trecută n-a fost nicio stea/ bezna curgea în beznă/ dar am plecat” (şi râd pentru că fericirea e atunci când râzi).
Fuga de sine „pe motocicleta albastră” e axa imaginară a imposibilei revederi: „să fugim nebuneşte de noi pe motocicleta/ albastră” (nu trebuie să mă iubeşti); „ţi-am citit ultima poezie. să ştii/ chiar dacă nu vreau să te mai văd niciodată/ mi-ar prinde bine să gonesc nebuneşte/ cu motocicleta albastră” (SMS).
Un alt motiv specific este cel al rotirii, prin care erosul lovit de înstrăinare se reîntoarce în adâncul – cosmicizat – de suflet: „treci la o cafea la un ceai? te invit la dans/ şi îţi jur ile că dacă ţii ochii închişi/ te rotesc de jur împrejur până la inelul lui/ saturn” (să-ţi povestesc despre mine milena/despre dimineţile mele/ sau pur şi simplu despre statul la semafor/ muzica pe care o ascult în maşină). Timpul – în acelaşi cadru – apare ca un proces de developare a chipului: „cum s-au mai rotit anii prin noi/ ochii tăi sunt tot mai frumoşi/ uimitoare hăuri în care mă scald” (adânc).
Imaginea sinelui apare ca un negativ din care ţâşnesc străluciri abisale: „nu mă uit în oglindă am/ un singur rând de haine toate negre toate aşezate/ pe umeraşul din hol. pare a fi crescut pe sub ele o/ altă carne acum iar silueta aceasta păzeşte zona/ alunecoasă dintre in şi out// deschid fereastra doar să mai iasă din noapte (...) îţi privesc buzele (…) se mişcă/ uşor ca şi când mi-ar trimite camioane de păsări/ carbonizate” (fericirea e atunci când râzi).
Descinderea erosului în zonele de adâncime ale fiinţei se reflectă în figurile enigmatice ale fântânarului şi groparului. Dacă, pe de o parte, „fântânarul ştia/ a simţit ceva când a scos apă/ când şi-a adăpat/ groparul” (acolo nu se ascultă old rock. nici nu se dansează), pe de alta, „în ochii tăi a privit groparul/ să vadă cât de adânc să sape/ până la mine” (acolo nici păsările nu se avântă).
În vecinătatea faliei existenţiale, moartea apare în registrul deja întâmplatului: „când/ am murit mi-am simţit corpul greu/ ca un drob de sare ca un os de statuie (…) ca o/ pleoapă enormă” (când am murit I).
Sufocarea sub imperiul unei imanenţe supuse entropiei e, într-o scurtă străfulgerare, surmontată de viziunea asupra judecăţii, descoperire în care dragostea apare ca foc mistuitor, într-o revărsare universală ce trimite gândul la slava divină: „focul e singurătatea cusută de sobă/ focul pleacă din tine acum (...) dragostea e atunci/ când se lipesc toate/ pustietăţile într-un bulgăre clocotind// în el se aruncă trupuri/ încolăcite şi goale/ ca pentru judecată// dragostea e atunci când nimic nu se consumă/ doar vina păcatul şi moartea se mistuie// şi curg// ceara unei lumânări/ sub marea/ flacără” (poemul pe care ţi l-am scris ieri).
De aici, nostalgia paradisului ca un contrapunct la sentimentul de claustrare într-un univers – de consistenţa umbrei – ca şi contractat de durere: „e un colţ de rai aici dar brusc ţâşnesc/ siluete din parchet umbre unduiesc pe tavan/ şi pereţii se înghesuie în mine (…) nu îmi e uşor să scriu aşa/ şi nu văd rostul acestui jurnal de august/ acest monolog fără noimă/ şi totuşi pentru mine/ august e doar durere” (jurnal de august).
În volum se ciocnesc tendinţe contradictorii, ce manifestă o stare post-traumatică. Pe de o parte, un puternic câmp inerţial de reactivitate comună psihologică (câmp care – trebuie să spunem – apare rezistent în raport cu esteticul, şi chiar, prin exces, îi dăunează, aplatizând pe alocuri textul) împiedică eliberarea creativă, imaginativă, a energiei lingvistice, cuvintele neizbutind să decoleze estetic sau să-şi găsească o localizare cu funcţionalitate artistică. În asemenea condiţii, textul riscă să piardă pe drum din forţa genezică proprie artei veritabile şi să ajungă un fel de „natură second-hand”. Cam pe aici eşuează, în genere, tentativele de naturalism ce suprapun, în artă – de cele mai multe ori sub presiunea unei maniere a vremii – psihologicul mundan cu esteticul.
E un risc, însă, în mare surmontat, remarcându-se prezenţa unui filon autentic şi original de sensibilitate creativă, care dă măsura talentului artistic al autorului. Imaginea pătrunsă de nostalgie din poemul ce dă titlul volumului prezentifică poetic o lume a infinitei deschideri a posibilului: „am găsit o poză cu tine,/ elena/ de atunci, de pe vremea când şi păpuşile/ puteau iubi”, fie şi transversal realităţii curente şi, deci, în retragerea chipului: „cel puţin pozarul avea faţa ascunsă în palme” (păpuşi).
În inima „cât un ceas de mână” a gândurilor se aude bătând Poezia, ceea ce face prezentul volum de debut demn de luat în seamă.

Florin Caragiu


(Prefaţă la volumul: Alexandru Gheţie, "Păpuşi", ed. A.T.U., Sibiu, 2011)

Niciun comentariu: