Tânguirea în urma iubirii pierdute şi recompunerea ei imaginară stau în centrul desfăşurării poemelor. Între a fi şi a nu fi se manifestă erosul învăluind un chip: „muzică şi struguri între ideal şi real/ palma ta albă coapsele sânul/ doar tu între sunt şi nusunt” (poem scris în cadă), ca un aluat ce face să dospească universul imaginar: „îmi leg nesomnul de tine./ frământ între palmă şi sân chipul tău./ paşii tăi. până te aud sosind./ ca pe un aluat care acoperă camera./ oraşul. galaxiile” (al doilea poem cu bloody mary).
Ruptura e – dintru început – deja întâmplată şi ireversibilă, dar figura iubită rămâne prezentă prin durerea care iradiază din absenţa ei. Singurătatea e semnul însuşi al acestei absenţe, în care tensiunea erotică creşte până aproape de pragul unei implozii.
Singurătatea e liantul imaginar al entanglement-ului erotic între „particulele” de prezenţă ce comunică de la distanţă: „singurătatea mea din camera cu pereţi galbeni/ seamănă cu singurătatea prin care te plimbi/ chiar acum de la oglindă la ceainic (…) singurătatea ne-a legat pe toţi între/ cer şi pământ” (poem singur cu milena). Singurătatea este substanţa de contrast ce descoperă riscul suprafiresc al iubirii, o dată cu înaintarea până în tărâmul morţii: „ce tare ar fi o groapă comună/ în care să nu mai fiu singur (...) şi frică mi-ar fi doar să te iubesc” (poem de alungat singurătatea). Căutarea prin întuneric capătă inflexiuni orfeice: „singurătatea e pătura care mă ţine departe de/ moarte (…) te sun, milena, / doar să-ţi aud vocea/ cum se strecoară prin întuneric (…) da/ există noaptea/ chiar înainte de somn” (1001 de nopţi). Poetul traversează un labirint în care trauma erotică se compune cu cea a copilăriei: „vrei să ţipi să fugi te ascunzi în/ braţele mamei cerul apasă îngenunchezi/ îţi simţi umerii zdrobiţi cu limba învârţi/ pe cerul gurii uimirea şi spaima/ copacii miros a moarte/ mama atinge cu buricele degetelor perfuzia” (mda, îmi închipui singurătatea o găleată/ cu apă limpede dintr-o fântână care s-a coborât/ adânc în tine/ cumva).
O absenţă mult mai profundă – posibil efect al erosului claustrat în imanenţă – subîntinde ruptura instaurată: „cauţi fericirea cu buricul degetelor/ pe faţa mea au rămas tatuate mişcările tale/ iei capul în mâini te ghemuieşti într-un colţ/ plângi îţi înfigi dinţii în genunchi ţipi surd// ca şi cum/ tu femeie perfectă/ n-ai fi fost niciodată iubită” (ca şi cum linia vieţii din palmă s-ar prelungi în ţărână). Graniţa subţiată dintre normalitate şi nebunie e intens capilarizată de conexiuni între diferitele straturi de viaţă şi lectură: „mă gândesc la hansel şi gretel la copii orfani şi/ la grimasa tatălui când mi-a spus că o părăseşte/ pe mama că o să fie totul ok cu mine (...) dacă fac un duş (…) poate cade de pe mine toată singurătatea asta/ care intră prin piele ca o andrea să/ împletească ochi cu ochi imaginea nebuniei” (şase mai).
Pe lângă singurătate şi întuneric, frică şi nebunie, întâlnim repetat motivul porţii: „sunt o poartă/ prin care treci mereu cu/ privirea în pământ gânditoare/ şi rece ca o furtună de/ zăpadă” (poem singur cu milena II). Poarta exprimă tocmai circulaţia sensului peste barierele fizice şi chiar psihologice, printr-o putere a spiritului de a invoca şi a sesiza „prezenţa în absenţă”, sau conlocuirea misterioasă între sine şi alteritate: „tu ai fost poarta prin care fugeam/ să aprind stelele/ noaptea trecută n-a fost nicio stea/ bezna curgea în beznă/ dar am plecat” (şi râd pentru că fericirea e atunci când râzi).
Fuga de sine „pe motocicleta albastră” e axa imaginară a imposibilei revederi: „să fugim nebuneşte de noi pe motocicleta/ albastră” (nu trebuie să mă iubeşti); „ţi-am citit ultima poezie. să ştii/ chiar dacă nu vreau să te mai văd niciodată/ mi-ar prinde bine să gonesc nebuneşte/ cu motocicleta albastră” (SMS).
Un alt motiv specific este cel al rotirii, prin care erosul lovit de înstrăinare se reîntoarce în adâncul – cosmicizat – de suflet: „treci la o cafea la un ceai? te invit la dans/ şi îţi jur ile că dacă ţii ochii închişi/ te rotesc de jur împrejur până la inelul lui/ saturn” (să-ţi povestesc despre mine milena/despre dimineţile mele/ sau pur şi simplu despre statul la semafor/ muzica pe care o ascult în maşină). Timpul – în acelaşi cadru – apare ca un proces de developare a chipului: „cum s-au mai rotit anii prin noi/ ochii tăi sunt tot mai frumoşi/ uimitoare hăuri în care mă scald” (adânc).
Imaginea sinelui apare ca un negativ din care ţâşnesc străluciri abisale: „nu mă uit în oglindă am/ un singur rând de haine toate negre toate aşezate/ pe umeraşul din hol. pare a fi crescut pe sub ele o/ altă carne acum iar silueta aceasta păzeşte zona/ alunecoasă dintre in şi out// deschid fereastra doar să mai iasă din noapte (...) îţi privesc buzele (…) se mişcă/ uşor ca şi când mi-ar trimite camioane de păsări/ carbonizate” (fericirea e atunci când râzi).
Descinderea erosului în zonele de adâncime ale fiinţei se reflectă în figurile enigmatice ale fântânarului şi groparului. Dacă, pe de o parte, „fântânarul ştia/ a simţit ceva când a scos apă/ când şi-a adăpat/ groparul” (acolo nu se ascultă old rock. nici nu se dansează), pe de alta, „în ochii tăi a privit groparul/ să vadă cât de adânc să sape/ până la mine” (acolo nici păsările nu se avântă).
În vecinătatea faliei existenţiale, moartea apare în registrul deja întâmplatului: „când/ am murit mi-am simţit corpul greu/ ca un drob de sare ca un os de statuie (…) ca o/ pleoapă enormă” (când am murit I).
Sufocarea sub imperiul unei imanenţe supuse entropiei e, într-o scurtă străfulgerare, surmontată de viziunea asupra judecăţii, descoperire în care dragostea apare ca foc mistuitor, într-o revărsare universală ce trimite gândul la slava divină: „focul e singurătatea cusută de sobă/ focul pleacă din tine acum (...) dragostea e atunci/ când se lipesc toate/ pustietăţile într-un bulgăre clocotind// în el se aruncă trupuri/ încolăcite şi goale/ ca pentru judecată// dragostea e atunci când nimic nu se consumă/ doar vina păcatul şi moartea se mistuie// şi curg// ceara unei lumânări/ sub marea/ flacără” (poemul pe care ţi l-am scris ieri).
De aici, nostalgia paradisului ca un contrapunct la sentimentul de claustrare într-un univers – de consistenţa umbrei – ca şi contractat de durere: „e un colţ de rai aici dar brusc ţâşnesc/ siluete din parchet umbre unduiesc pe tavan/ şi pereţii se înghesuie în mine (…) nu îmi e uşor să scriu aşa/ şi nu văd rostul acestui jurnal de august/ acest monolog fără noimă/ şi totuşi pentru mine/ august e doar durere” (jurnal de august).
În volum se ciocnesc tendinţe contradictorii, ce manifestă o stare post-traumatică. Pe de o parte, un puternic câmp inerţial de reactivitate comună psihologică (câmp care – trebuie să spunem – apare rezistent în raport cu esteticul, şi chiar, prin exces, îi dăunează, aplatizând pe alocuri textul) împiedică eliberarea creativă, imaginativă, a energiei lingvistice, cuvintele neizbutind să decoleze estetic sau să-şi găsească o localizare cu funcţionalitate artistică. În asemenea condiţii, textul riscă să piardă pe drum din forţa genezică proprie artei veritabile şi să ajungă un fel de „natură second-hand”. Cam pe aici eşuează, în genere, tentativele de naturalism ce suprapun, în artă – de cele mai multe ori sub presiunea unei maniere a vremii – psihologicul mundan cu esteticul.
E un risc, însă, în mare surmontat, remarcându-se prezenţa unui filon autentic şi original de sensibilitate creativă, care dă măsura talentului artistic al autorului. Imaginea pătrunsă de nostalgie din poemul ce dă titlul volumului prezentifică poetic o lume a infinitei deschideri a posibilului: „am găsit o poză cu tine,/ elena/ de atunci, de pe vremea când şi păpuşile/ puteau iubi”, fie şi transversal realităţii curente şi, deci, în retragerea chipului: „cel puţin pozarul avea faţa ascunsă în palme” (păpuşi).
În inima „cât un ceas de mână” a gândurilor se aude bătând Poezia, ceea ce face prezentul volum de debut demn de luat în seamă.
Florin Caragiu
(Prefaţă la volumul: Alexandru Gheţie, "Păpuşi", ed. A.T.U., Sibiu, 2011)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu