să nu te-ncrezi în cineva care pune pe chipuri
ştampile: „acela e aşa, celălalt e aşa şi pe dincolo,
eu nu pot fi ca aceştia”. odinioară fariseul a fost învins
de propria-i dreptate în care sufla pe-ndelete ca într-o sticlă
goală. şi sfaturile lui bune cad pe pământul inimii
în clipe nepotrivite, încât recolta se strică. el zice:
„trăim în lume, deci să facem tot ceea ce altora le este
îngăduit”. nici să ştie nu vrea de acea dimineaţă a firii
pe care-o pregustă, iar şi iar, sfinţii. Căci Dumnezeu,
îmbrăcându-ne în veşminte de piele, ne cere ieşirea
din învelişul literei slabe spre înţelesuri şi fapte în care
o viaţă neatinsă de moarte încă adastă. pentru cel ce –
grăbit a se-ndreptăţi pe sine – nu trece de zbuciumul
nesfârşit, cât de uşor se preface iubirea în ură!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu