îţi astupi urechile când auzi un cântec
ce-ţi pare că aduce cu moartea – neîndoielnic,
te bucuri că eşti iubit – şi răspunzi cu un strigăt scurt
lungului şir de întâmplări ce te-a adus în acest loc
mângâiat de vântul ce topeşte zăpada. Poate că
boala care-ţi surpă alcătuirea e una închipuită,
dar ea te aduce aici tocmai ca să arunci
fătul negru al fricii. Căci înveţi din largheţea
pământului: trecând un om pe alături, o durere –
o cazma în formă de inimă – sapă în tine gropi.
În ele îşi fac loc mici puieţi – poate aşa rugăciunile
tale cresc peste noapte până la cer.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu