fiecare poem e o respiraţie

un porumbel scrutează fereastra
bate cu ciocul în tablă
ochişorul lui e un tunel pe care intră
în cameră un fascicul de speranţă

un pic mai încolo e perechea lui
nelipsită, păzind liniştea dimineţii

ieşi cu un castron de pâine fărâmată
îl răstorni în balcon pe o tablă
şi te întorci să răspunzi
la un apel telefonic venit de departe

un prieten se luptă cu cancerul
glasul lui sună a rugăciune
rugăciunea lui e o lentilă
prin care lumina se focalizează
într-un punct din inima ta

laşi receptorul jos şi te întrebi
dacă porumbeii au luat masa
dar nu mergi la geam să vezi
ca nu cumva să-i sperii