O apariţie editorială la Brumar în 2010, în seria „Poeţi Români Contemporani” merită menţionată măcar pentru a oferi un răspuns parţial la o întrebare incitantă: cum este primită de oamenii Bisericii – în speţă de către teologi şi preoţi – literatura contemporană, întrebare cu atât mai actuală şi presantă cu cât unul din obiectivele Patriarhiei Române, prin Centrul de Presă „Basilica”, este să încurajeze dialogul credinţei creştine cu filosofia, ştiinţa şi arta contemporană, dar şi cu alte domenii de manifestare ale spiritului uman, creator de valori perene. Cartea la care ne referim este „Retorica Nigra”, scrisă de preotul Nicolae Jinga, totodată poet şi eseist. Pentru autor, experienţa cuvântului poetic poartă un accent crucial în ordine existenţială. Teologul însuşi se raportează la lectura poeziei moderne în mod prioritar cu un sentiment de beneficiu spiritual, sesizând cu fineţe că miza acestui discurs atipic „non-discursiv”, în esenţă, care este poezia o constituie descătuşarea spiritului de sub presiunea unei lumi date, acţionând, după cum spunea Blaga, prin legea necesităţii şi cea a adaptării exterioare. În schimbul acestora, poetul se raportează la o lume nouă, creată prin cuvânt, prin imaginarea şi intuirea posibilului râvnit din interior. În faptul credinţei se întâmplă un fapt similar: posibilul este realul, credinţa fiind „vederea celor nevăzute”, deşi înviate dinainte prin participarea inimii.
Nicolae Jinga este, încă, unul dintre puţinii teologi poeţi care, înainte de a veşteji modernitatea culturală acuzând-o de excese în direcţia desacralizării sistematice a vieţii şi a erodării valorilor metafizice, a fost totuşi în stare să surprindă şi să aprecieze revoluţia limbajului şi credinţa în creativitate, ce au culminat o dată cu evoluţiile mai recente ale umanităţii. În poemul intitulat chiar „Poem” se exaltă receptivitatea mediată de cuvânt, în timp ce se decredibilizează acel tip de receptare ocazionat de impactul brut senzorial cu existenţa. Poezia instituie un nou şi paradoxal realism, pe care îl mediază cuvântul. Acesta, în chipul cel mai realist posibil, printr-o selectivitate operând mult în adâncime, a atins acel punct de „fugă întoarsă”, în care se unesc semnificaţia şi expresia, aducând la lumină tocmai ceea ce senzaţiile şi emoţiile primare scapă inevitabil din vedere. Născute din ciocnirea lumii cu analizatorii, reacţiile instinctuale de acest tip se declanşează rapid şi decurg la fel de intempestiv sub dominaţia unui interes egoist imposibil de controlat. Dar cuvântul are darul să ne facă liberi şi clarvăzători, în măsura în care spaţiul său de manifestare şi de imensă rezonanţă este imaginaţia. Imaginaţia creatoare afectivă a fost descrisă de psihologi, ca şi de poeticieni, ca o facultate pură de a primi „filmul lumii” în întregul său, cu o deschidere poetic nepătimitoare, din toate părţile deodată, ca şi cum subiectul ar fi toţi subiecţii deodată, impregnat de trăirile tuturor, capabil de o vedere din orice unghi şi perspectivă, cu o disponibilitate neîmpărţită în reflexe antagoniste. Nicolae Jinga se arată, de asemenea, a fi un astfel de subtil poetician, înţelegând de ce şi cum imaginaţia nu este implicată în lume la fel ca senzaţia, care este guvernată de necesitatea practică imediată. Paradoxal, „în absenţă” se aude mai bine decât „în prezenţă”, când totul se învălmăşeşte în simţuri şi nu se mai discerne nimic. Tocmai faptul că nu „eşti acolo”, visceral absorbit într-o derulare de eveniment, face posibilă „vederea” evenimentului, apariţia lui inedită în raza unui interes profund dezinteresat care e al ochiului poetic. „Altfel se-aude-ntre maluri, în beznă, / bocetul apei. / Nu eşti acolo/ când iese jivina din scorbura neagră şi urlă – / trezită de marele clocot ce vine/ din miezul pământului; / de-ncreţituri ancestrale se-acoperă până şi / luciul apei, ca pielea pe omul atins de nălucă/ văzând cum se trage-ntre bârnele casei, la umbră, / coada năpârcii; / nu eşti acolo, dar ştii că în vechile cărţi / de jivina de aer şi foc şi de urletul ei/ se-aminteşte cu frică. // Nu eşti acolo/ când lostriţa cea mai de soi/ nimereşte în vârşa pescarului; / pe fundul bulboanei atunci se-ntâmplă o lungă/ rostogolire de clopote mute şi ţipătul, neauzit, / face să tremure frunza arinului. (…) nu eşti acolo, dar poţi căuta în sertarele minţii/ cuvinte pe placul crăiesei auzului nostru. (…) Altfel se aude-ntre maluri, în beznă, / bocetul apei. Ştim noi că tâlcul întregii poveşti/ e la Domnul” (Poem).
Apucând căile cuvântului, simulând cealaltă realitate, îl trăim pe „ca şi cum” ar fi. „Nu ajungi nicăieri, / dar e bine să mergi ca şi cum ai ajunge” (Văile plângerii). Putem identifica aici un principiu al acţiunii duhovniceşti filocalice: practicând gestul sacru, rugăciunea, la început formal, treptat ni se va trezi inima şi atunci totul va căpăta în minte sens şi substanţă.
Există, după cum se ştie, o acuză frecventă adusă Ortodoxiei, când e văzută precum o practică arhaică, formalistă, axată pe ritual. Ritualul, se afirmă în acest caz, – într-un mod însă eronat chiar din punctul de vedere al observaţiilor ştiinţifice – reprezintă o manifestare nenaturală, contrară naturii spontane. Dacă ne aplecăm cu atenţie spre natură, spre lumea vie, ce putem vedea? Ritualizarea comportamentului, spun biologii, este o caracteristică a sa uimitoare. Studiind viaţa unor specii de şerpi, s-a putut constata că până şi duelul lor se desfăşoară mai degrabă ca un dans războinic ritualizat. Ritualul în lumea vie se traduce ca o surprinzătoare concesie făcută formei şi expresiei, valorizate în sine, ce ajung să întârzie răspunsul de descărcare a intenţiei instinctuale primare. Există un complex cod al comunicării, alcătuit din gesturi şi mişcări în ritmuri repetitive, reluate fără grabă, care se interpun între adversari şi fac o pauză în circuitul adversităţii, chiar atunci când între protagonişti se dă o bătălie pe viaţă şi pe moarte. Ritualul vizează preponderent acel comportament cu valoare de comunicare. „În tot acest timp niciunul dintre combatanţi nu încearcă să se arunce asupra duşmanului. Dimpotrivă, ei se apropie unul de altul, îşi împletesc gâturile flexibile, se târăsc alături, legănându-se lin, se despart şi se apropie prudent. În dansul lor se menţine un anume ritm specific. După ce au obosit, şerpii se odihnesc, culcându-se unul peste celălalt” (Tudor Opriş, „Bios”, vol. II, ed. Albatros, 1987, p. 326).
Cu gândul la bogăţia de logos care dospeşte în cele mai mărunte şi umile alcătuiri de pe pământ, poetul aspiră să înveţe „nuntirea cu ţărâna” („Lup singuratic”). În acelaşi ton, compune un lied pentru o pasăre bolnavă. Relaţia de dragoste cu cuvântul implică nu mai puţin credinţă şi asceză, astfel încât îndrăgostitul-poet „se lasă în voia primei înfăţişări pe care o ia cuvântul” („Furor furoribus. Vertijul”). Cuvântul creează realităţi vii, ce pot fi muşcate cu o gură reînnoită ea însăşi, prefigurarea trupului înviat. „Clipa e tulbure, clipa-i semeaţă şi gura/ muşcă structura poemului. / Abstractul, concretul/ încep să-şi dezvăluie până-n cotloane secretul” („America rogvaiv”).
Teolog, poet şi poetician, Nicolae Jinga a urmat cuvântul cu credinţă pe căile apropierii de Cuvânt. Este un demers salutar, tatonând punctele de confluenţă între teologie şi o poetică implicită.
Florin Caragiu
(text publicat în revista "Ramuri", Februarie 2012)
foto: părintele Nicolae Jinga recitând din volumul "Retorica Nigra" la Festivalul de Artă Creştină "Sinapsa", Teliu, 2011.
http://florincaragiu-blogdeprezentare.blogspot.com/2009/12/volume-articole-traduceri-evenimente.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu