miercuri, 4 iulie 2012

Cultură şi Viaţă




Prin prisma anului Steinhardt, meditaţia principală la care suntem chemaţi este aceea a legăturii dintre cultură şi viaţă. Părintele Nicolae Steinhardt a considerat cu entuziasm existenţa generaţiei trăiriste, căreia însuşi i-a aparţinut. Steinhardt, Eliade, Cioran, Noica, Eugen Ionescu, Mircea Vulcănescu, Alexandru Ciorănescu, Anton Dumitriu au fost, desigur, personalităţi puternice şi diferite, exprimând o diversitate de stiluri şi opinii, uneori ireconciliabile, dar ceea ce i-a legat este, cum spunea Steinhardt, „indisolubilitatea cuplului viaţă-cultură” [1]. Cultura este „un imn de laudă adus vieţii” [2]. Mai mult decât atât, menirea culturii, după Steinhardt, este să fie una din culminaţiile valorii vitale ce s-a supus de bună voie exigenţelor spiritului. Pentru a arăta ce a însemnat cultura pentru generaţia trăiristă, Steinhardt a ales un fragment de poem, considerat exemplar, scris de Ioan Pintea. Poemul face trimitere la o călătorie în sălbăticia neumblată de om: „te duc să bem lapte sălbatic”. Ţinta în spaţiu a acestei înaintări iniţiatice este o vizuină dorită „să fie curată,/ cu iarbă pe margini,/ cu pace la mijloc şi poarta deschisă”.
Decodificând mesajul respectiv, Steinhardt a putut vedea în sălbăticie „puterea, cercetarea necruţătoare, îndrăzneala de a spune lucrurilor pe numele lor cel mai adevărat şi de a privi fiarele care se ascund sub cele mai variate nume, ori cele mai neutre vocabule” [3]. „Laptele sălbatic” reprezintă hrana dintotdeauna a culturii autentice, care nu se satură să privească viaţa cu ochii proaspeţi, să o străbată ca pe un spaţiu virgin, într-o expediţie întreprinsă „pe cont propriu”, cu spirit temerar şi mai ales cu dorinţa de a întâlni lucrurile în starea lor liberă, nesupusă sclaviei utilitare. Curăţia vizuinii „cu pace la mijloc şi poarta deschisă” simbolizează, după Steinhardt, „curăţia ordinii formale, fără de care nu există artă şi cunoaştere” [4]. În acelaşi context, iarba şi laptele concentrează sensul dat de „dulceaţă”, în lipsa căreia, se afirmă, „cultura oricât de rafinată se preface în venin şi cucută” [5].
Concluzia acestei interpretări e menită şi să atingă una dintre cele mai delicate probleme cu care se confruntă conştiinţa estetică, aceea a raportului dintre estetic şi etic, în ceea ce priveşte relaţia artistului cu opera sa. Steinhardt opinează că trebuie făcută o netă deosebire între opera artistului şi evenimentele vieţii sale. „Ispita de a confunda omul şi opera este de multe ori netrebnică şi falacioasă” [6]. Biografia nu explică opera. După cum a arătat şi Liviu Rusu, creaţia ia naştere în pofida „scăderilor” omului, nu ca urmare a lor, iar aceste „accidente regretabile”, cum le-a numit Steinhardt, petrecute în viaţa unui creator, nu „îl justifică în făptura lui făuritoare de frumuseţi” [7]. Deşi numai în mod aparent, separând în acest fel omul de artist, ne putem întreba: nu este implicit afirmat aici un hiatus între viaţă şi cultură?
Dintr-o perspectivă creştină, problema apare pusă cu totul altfel. Omul căzut s-a separat de omul originar, şi trăieşte în consecinţă o ruptură lăuntrică. E deopotrivă familiar cu şi înstrăinat de natura sa paradisiacă. În acelaşi timp, e familiar cu şi înstrăinat de absurdul existenţei cotidiene, cea care a fost subjugată nevoilor celor mai penibile şi e înghiţită de moarte. Între imaginarul creator, generator de noutate, şi senzaţia inertă, prea puţin reflexivă, se cască distanţa calitativă dintre fericiri şi nevoi.
Orice artist transfigurează imaginea realităţii, tinde să vadă altfel şi să vadă o altfel de existenţă. Amintind cuvintele lui Benedetto Croce, care opunea ideii unor critici că „poezia ar fi creaţia de frumuseţe, dar nu ar semnifica nimic” tocmai „transfigurarea sentimentului” în asemănare cu priveliştea Schimbării la Faţă a Domnului, când „a strălucit faţa Lui ca soarele şi veşmintele I s-au făcut albe ca zăpada” (Mt. 17, 2) [8], părintele Nicolae Steinhardt lămureşte că arta, deşi rămâne, în cadrul materiei, o formă a întrupării, „nu poate apărea şi nu poate fi decât prin depăşirea materiei prime şi deplina ei ridicare la niveluri energetice incomparabile celor pe care le oferă mediul înconjurător brut” [9], încât „realitatea se face altceva, iar frumuseţea (...) nu poate să nu dea viaţă, splendoare şi absolută noutate unor existenţe” [10].
Trăirismul a crezut în posibilitatea culturii de a fi un alt ochi, un alt organ pentru receptarea dinlăuntru a vieţii. „Eliade şi contemporanii săi aveau faţă de cultură şi de toate aspectele ei (chiar şi cele mai mărunte) o atitudine integratoare, pentru că în ea se cuprindea capacitatea de a iubi, a admira, a lupta, a vorbi deschis, a dispreţui făţăria şi formulele prefabricate, a întâmpina viaţa cu acel contradictoriu sentiment al încântării şi neliniştii care poate sta, mai degrabă decât orice altceva, la temelia actului cultural” [11]. Legătura dintre cultură şi libertate poate fi explicată prin menirea fiinţei umane aşa cum creştinismul a înţeles-o şi Steinhardt a precizat-o, care este „înduhovnicirea întregului cosmos” [12]. Astfel, natura se conjugă în chip tainic cu cultura.
Capacitatea de receptivitate faţă de chemarea la dialog, faţă de prezenţa umană, faţă de puterea harului divin, îi aparţine existenţei în ansamblul ei, în mic şi în mare, începând cu cel mai mic fir de iarbă. Aceasta reprezintă pentru artist o intuiţie de natură nedeterministă şi, mai mult, în măsură să depăşească determinismul, să facă neputincioase legile impersonale ale determinismului, după care existenţa „există pentru nimeni” şi, ca atare, rămâne ceva de reperat strict cantitativ, nesolicitând empatia eului poetic. Aşa cum vede Steinhardt lucrurile, eul poetic acţionează legic prin empatie. Chiar şi atunci când scrie o poezie a înstrăinării, un autor se manifestă prin aceasta reflexiv în raport cu atitudinea umană, nu cu existenţa în sine. Cel pus în chestiune e primordial şi prioritar sentimentul înstrăinării, care poate naşte monştri, nebunie, prin falsificarea imaginii.
Poezia ne face părtaşi întotdeauna la aventura unui sentiment, la consecinţele incalculabile ale sugestiei în raport cu realitatea. Omul e responsabil de ceea ce se petrece în univers, sună concluzia părintelui Steinhardt. Recunoscute fiind acestea, vedem deja schiţate punţile de legătură între arta şi ştiinţa actuală, ambele propulsate de simţul posibilului şi de intuiţia paradoxală a indeterminismului, o intuiţie fecundă, în orice caz, pentru o filosofie deschisă spre problematica spirituală.
„Pildele de paradoxii” dovedesc, după Steinhardt, „atingerea de către ştiinţă a unor straturi profunde, pătrunderea în adâncuri, în subterana universului, precum şi dubla hotărâre a lingvisticii şi logisticii de a obţine printr-un efort comun posibilitatea constituirii – provizorie, desigur – a unei exprimări coerente, dar antinomice şi paradoxale, a realităţii (…). Aşa trebuie, cred, tălmăcite şi paradoxiile dogmatice, a căror vrere e să păstreze misterului toată intensitatea sa” [13].

Florin Caragiu

Note:

[1] Nicolae Steinhardt, „O convorbire între viaţă şi cărţi”, în: „Primejdia Mărturisirii”, ed. Dacia, 1993, p. 13.
[2] Idem.
[3] Ibid., p. 16.
[4] Idem.
[5] Idem.
[6] Idem.
[7] Idem.
[8] Nicolae Steinhardt, „Incertitudini literare”, Mânăstirea Rohia & Polirom, 2012, p. 91.
[9] Ibid., p. 94.
[10] Ibid., p. 95.
[11] Nicolae Steinhardt, „Ziua întâi”, în „Primejdia mărturisirii”, p. 24.
[12] Ibid., p. 28.
[13] Nicolae Steinhardt, „Cunoaşterea: luciferică ori paradisiacă?”, în „Prin alţii spre sine”, ed. Eminescu, 1988, pp. 120-121.

(text publicat în revista "Ramuri", nr. 7 (1153), Iulie 2010.)



3 comentarii:

mihai.onofreiciuc spunea...

Stimate Florin,

Permite-mi te rog sa adaug cateva fatete proprii la textul tau. Paradoxurile apar atunci cand realizam proiectia unei constructii tridimensionala dintr-un plan bidimensional intr-un plan bidimensional, iar eliminarea fizica totala a celei de a treia dimensiuni echivaleaza cu demolarea cladirii si aducerea ei la nivelul solului. Si atunci se poate ajunge la paradoxul de a gasi wc-ul in bucatarie.

Nivelul de azi al stiintei este un produs al culturii crestine.

Cultura unei societati crestine este o comoara. Insa ne ferim de cultura unei societati canibale, oricat de salbatica si de paradisiaca ar fi natura inconjuratoare.

Arta traita doar ca frumos fara semnificatie semnaleaza o ruptura intre minte si inima.
Coborarea mintii in inima da intaietate inimii, dar prin mijlocirea mintii.

mihai.onofreiciuc spunea...

errata: tridimensionale dintr-un plan tridimensional intr-un plan bidimensional

Florin Caragiu spunea...

Multumesc, Mihai.