Scriptură și isihasm (26)

Pacea sau isihia dumnezeiască este oprirea și depășirea în Iisus Hristos a logicii vrăjmășiei sau conflictului finalităților, ce marchează lumea până în adâncul alcătuirii biologice și inconștiente, precum și eliberarea din armătura legii ce, având menirea de a limita păcatul în câmpul lumii curgătoare spre moarte, se cere la rândul ei copleșită de Viață: „Eraţi, în vremea aceea, în afară de Hristos, înstrăinaţi de cetăţenia lui Israel, lipsiţi de nădejde şi fără de Dumnezeu, în lume. Acum însă, fiind în Hristos Iisus, voi care altădată eraţi departe, v-aţi apropiat prin sângele lui Hristos, căci El este pacea noastră, El care a făcut din cele două – una, surpând peretele din mijloc al despărţiturii, desfiinţând vrăjmăşia în trupul Său, legea poruncilor şi învăţăturile ei, ca, întru Sine, pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pacea, și să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia. Şi, venind, a binevestit pace, vouă celor de departe şi pace celor de aproape; că prin El avem şi unii şi alţii apropierea către Tatăl, într-un Duh” (Efes. 2, 12-18).

Viața în Hristos, piatra unghiulară sau temeiul iconic al creației în ansamblul ei, deschide orizontul eshatologic, în care este refăcută condiția euharistică a ființei umane, ce apare ca locaș al vieții dumnezeiești: „Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos. Întru El, orice zidire bine alcătuită creşte ca să ajungă un locaş sfânt în Domnul, în Care voi împreună sunteţi zidiţi, spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duh” (Efes. 2, 19-22).

Florin Caragiu

Scriptură și Isihasm (25)

Buna Vestire a Nașterii Domnului a fost adusă Sfintei Fecioare Maria de Sfântul Arhanghel Gavriil, care i-a spus: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri” (Luca 1, 35). Mergând apoi în vizită la Elisabeta, pruncul Ioan Botezătorul a săltat în pântecele aceleia la închinarea Mariei, şi „Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt” (Luca 1, 40-41), fericind-o pe Maica Domnului și binecuvântând-o pe ea și rodul pântecelui ei. „Şi a zis Maria: Măreşte sufletul meu pe Domnul. Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale” (Luca 1, 46-48).

Smerenia e „locul” sălășluirii lui Dumnezeu în creație, drept care icoana Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în brațe a fost privită de sfinții părinți ai Bisericii drept poarta de acces în taina dumnezeieștii isihii. Sfântul Maxim Cavsocalivitul, rugându-se cu lacrimi Maicii Domnului înaintea icoanei sale, îi povestește sfântului Grigorie Sinaitul: „cum sărutam cu dor sfânta ei icoană, îndată am simțit în pieptul meu o căldură și o flacără ce venea din sfânta icoană, care nu mă ardea, ci mă răcorea și îndulcea și aducea în sufletul meu o mare străpungere a inimii. De atunci, părinte, a început inima mea să zică înăuntrul ei rugăciunea și mintea mea să se îndulcească de pomenirea lui Iisus al meu și a Născătoarei de Dumnezeu și să fie totdeauna cu pomenirea lor. și, din acel timp, n-a mai lipsit rugăciunea din inima mea. Iartă-mă!”.

Florin Caragiu 

Scriptură și Isihasm (24)

La Pogorârea Duhului Sfânt asupra Sfinților Apostoli și a mulțimii ce era împreună cu ei, Sfântul Apostol Petru evocă zilele din urmă, în care se vor întâmpla minuni în cer și semne pe pământ, „înainte de a veni ziua Domnului, cea mare şi strălucită”, când „tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui” (Fapte 2, 17-21). El amintește cu privire la taina Învierii lui Hristos, ce a deschis creației orizontul eshatologic, profeția proorocului David, paradigmatică pentru viața isihastă: „Totdeauna am văzut pe Domnul înaintea mea, căci El este de-a dreapta mea, ca să nu mă clatin. De aceea s-a bucurat inima mea şi s-a veselit limba mea; chiar şi trupul meu se va odihni întru nădejde. Căci nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel sfânt al Tău să vadă stricăciune. Făcutu-mi-ai cunoscute căile vieţii; cu înfăţişarea Ta mă vei umple de bucurie” (Fapte 2, 25-28).

Florin Caragiu 

Scriptură și Isihasm (23)

Fundamentală în practica isihastă este conștiința stării înaintea lui Dumnezeu, ce poate fi susținută prin intermediul unui gest iconic. Ridicând mâinile la cer, Solomon se roagă lui Dumnezeu să păzească „legământul și mila” cu cei „care umblă cu toată inima lor” înaintea Sa (II Paralip. 6, 14). Ridicarea mâinilor către cer (vezi și gestul paradigmatic al Proorocului Moise în Ieș. 17, 12), plecarea genunchilor (II Paralip. 6, 13) sau îngenuncherea înaintea Domnului în rugăciune (Deut. 9, 25), postul și rugăciunea pentru iertarea păcatelor (Deut. 9, 25), ridicarea mâinilor spre binecuvântare (Lev. 9, 22), înfățișarea trupurilor „ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea cea duhovnicească” (Rom. 12, 1), pomenirea numelui Domnului și închinarea în lăcașurile Lui (Ps. 28, 2), ridicarea privirii spre cer și mulțumirea adusă lui Dumnezeu odată cu invocarea harului dumnezeiesc (Ioan 11, 41; 17, 1) ș.a. sunt forme ale gestului iconic de orânduire a așezării înaintea lui Dumnezeu cu conștiința faptului că „primim o împărăţie neclintită”, drept care, îndeamnă Sfântul Apostol Pavel, „să fim mulţumitori, şi aşa să-I aducem lui Dumnezeu închinare plăcută, cu evlavie şi cu sfială” (Evr. 12, 28).

Florin Caragiu 

Scriptură și Isihasm (22)

În Iisus Hristos, Dumnezeu „ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului în inimile noastre” (2 Cor. 1, 22), „prin El avem şi unii şi alţii apropierea către Tatăl, într-un Duh” (Efes. 2, 18), sporind în conștiința filială întrucât „Duhul însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu” (Rom. 8, 16).

Invocând în rugăciunea inimii numele lui Iisus Hristos „suspinăm în noi, aşteptând înfierea” (Rom. 8, 23) și, mai mult, „Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Rom. 8, 26). Prin Duhul Sfânt cunoaștem că Dumnezeu rămâne în noi și noi în El (I Ioan 4, 13) și aflăm pacea întreolaltă, căci „cei ce fac dezbinări” sunt „(oameni) fireşti, care nu au Duhul” (Iuda 1, 19).

Logica luptei pentru dominație, guvernată de duhul de ceartă sau slava deșartă, este depășită în această cunoaștere a lui Dumnezeu ce iconizează mai departe relațiile noastră cu semenii și întreaga creație, ca o îmbrăcare în smerenia izvorâtoare de har (I Pt. 5, 5), în care unul îl socotește pe celălalt „mai de cinste decât el însuşi” (Filip. 2, 3).

Florin Caragiu