Isihia
dumnezeiască nu este o liniște de mormânt, apatică, seacă, ci se face la rândul
ei, cu puterea dragostei, un izvor de pace și bucurie a inimii, așa cum arată Sfântul
Apostol Pavel în Epistola către Filimon: „am avut multă bucurie şi mângâiere, din dragostea ta, întrucât inimile sfinţilor
s-au odihnit prin tine, frate” (Fil. 7). Propovăduind taina lui Hristos, „ucenicii
se umpleau de bucurie şi de Duh
Sfânt” (Fapte 13, 52), împărtășindu-se cu Sfintele Taine „întru bucurie și
întru curăția inimii” (Fapte 2, 46). Așezarea conștiinței în lumina Feței
Domnului „umple de bucurie sufletul”, făcând „cunoscute căile vieții” (Fapte 2,
28). Purtarea Crucii în mijlocul vârtejului lumii curgătoare spre moarte constituie
o sursă paradoxală de odihnă: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de
la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29). Experiența întâlnirii cu
Hristos cel înviat, în pragul mormântului gol, a stârnit în inima mironosițelor
„frică și bucurie mare” (Matei 28, 8), odată cu dorința de a împărtăși
celorlalți ucenici vestea cea mai presus de fire a Învierii lui Hristos. Frică
pentru străina vedere și covârșirea modului actual de viață al firii create, bucurie
pentru copleșirea morții de către Viață.
Florin
Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu